joi, 31 ianuarie 2013

Hoffman (1970)

     Trebuie să mărturisesc faptul că Peter Sellers se găseşte undeva prin fruntea listei mele de preferinţe în materie de actori de cinema. (hai să nu mă mai ascund după deget, e chiar primul).
     Cine ar putea uita triplul său recital din "Dr. Strangelove", sau personajul cu nume predestinat, Chance, din "Being There"? Asta ca să nu mai vorbim de neuitatul Inspector Clouseau din seria lui Blake Edwards, sau de indianul ingenuu  pe nume Hrundi V. Bakshi în "The Party" al aceluiaşi Blake Edwards. Toate aceste roluri reprezintă vârfuri ale artei actoriceşti pentru orice iubitor de film.
     De parcă nu ar fi suficient, iată şi cireaşa de pe tort: Mr. Hoffman, un personaj pe care Peter Sellers îl interpretează cu ochii. Nu glumesc! Faceţi un experiment şi urmăriţi, preţ de câteva scene, doar privirea personajului. E ceva de necrezut! Orice scenă aţi alege, de prima oară când îi apare în uşă Miss Smith, până ultimă oară cănd , în pragul aceleiaşi uşi revine aceeaşi Miss Smith, urmăriţi-i privirea doar, fără a mai pune la socoteală mimica. Aproape că ar fi putut fi un film mut.
     Atât de intens a trăit rolul acesta şi într-atât de bine a intrat în pielea personajului încât actorul a căzut victimă unui episod depresiv imediat după încheierea filmărilor.

     Povestea este cea a unui funcţionar lodonez trecut de prima tinereţe care, prin şantaj,  determină o tânără subordonată să-şi petreacă o săptămână împreună cu el, în apartamentul său.
     Pasiunea arzătoare care îl cuprinsese pe eroul nostru faţă de tânara şi frumoasa sa secretară este strunită cu eforturi manifeste pe parcursul celor câteva zile cât se află împreună. Iar împletirea acestei pasiuni refulate cu teama şi mai apoi frustrarea tinerei Janet reprezintă scheletul narativ al filmului.

     Filmul este o dramă, din perspectiva personajului principal, o comedie prin prisma situaţiilor hilare cărora cei doi eroi le fac faţă, dar este şi un prilej de reflecţie pus la dispoziţia spectatorilor de către regizorul Alvin Rakoff şi de scenaristul Ernest Gebler, şi totodată o colecţie impresionantă de replici memorabile, pe care am să vă las să le descoperiţi singuri.

Vizionare plăcută.

Subtitrarea, proaspătă, o găsiţi aici.



marți, 29 ianuarie 2013

The Journey (1959)

     Încep prezentarea acestui film cu puţină istorie.

     În data de 23 octombrie 1956, în condiţiile unei revolte studenţeşti în Budapesta şi sub pretextul apărării Ungariei de o invazie a NATO, are loc o intervenţie militară sovietică în această ţară. În prima parte a revoltei, acţiunile militare se limitează la zona capitalei, pentru ca la data de 3 noiembrie Budapesta să fie ocupată complet de trupele sovietice, iar Imre Nagy, primul ministru din perioada revoltei va fi înlocuit cu Janos Kadar la 4 noiembrie, iar revolta maghiară, înfrântă.
     În rândul maghiarilor, revolta s-a soldat cu zeci de mii de victime omeneşti, morţi şi răniţi, fără a mai pune la socoteală numărul celor încarceraţi, deportaţi sau exilaţi.

     Acesta este cadrul în care se desfăşoară acţiunea filmului nostru, care urmăreşte încercarea unor cetăţeni occidentali de a părăsi teritoriul Ungariei cuprinse de revolta antisovietică. În rândul acestora vom găsi un militant maghiar care încearcă şi el să părăsească ţara sub o identitate falsă, alături de persoane aparţinând unui întreg spectru de naţionalităţi şi profesii.

     Călătoria lor, pornind din aeroportul budapestan către graniţa austriacă, este oprită de către ruşi sub pretextul unor aspecte birocratice, la un orăşel de graniţă. Comandantul acestora, un anume maior Surov, interpretat magistral  de către Yull Brynner, se dovedeşte a fi un tip educat, victimă el însuşi a acestui conflict bizar. Accentul peliculei va fi uşor transferat către o imposibilă idilă între acesta şi o englezoaică din grup (Deborah Kerr) de către Anatole Litvak, regizorul producţiei.

     Nu putem trece aşa uşor peste numele lui Litvak fără a aminti că tot lui îi aparţine una dintre producţiile emblematice ale cinematografiei deceniului al şaptelea, referindu-mă aici la neuitatul "Noaptea generalilor".

     Nu mai insist asupra intrigii şi , mai ales, nu vreau să vă dezvălui deznodământul. Vreau doar să afirm faptul că ne aflăm în faţa unei creaţii hollywoodiene de vârf sub toate aspectele producţiei, cu scene memorabile şi dialoguri pe măsură, care nu trebuie să lipsească din cinemateca niciunui cinefil. Celor care nu l-au văzut încă, le promit un adevărat spectacol de cinema.

    Vizionare plăcută.

Subtitrarea o veţi găsi aici.

luni, 21 ianuarie 2013

Inamicul public nr. 1

Concentrarea activelor bancare în SUA
     Cei care au urmărit articolele mele de pe acest blog dedicate economiei globale îşi vor aminti de faptul că am declarat ca singur vinovat de crizele economice mondiale foste, prezente şi viitoare sistemul bancar, generic.
     De curând, am descoperit o statistică mai mult decât îngrijorătoare, dată publicităţii de Federal Reserve Bank of Dallas. (Sistemul Rezervei Federale are în structura sa 12 Bănci Regionale ale Rezervei Federale la Boston, New York, Philadelphia, Cleveland, Richmond, Atlanta, Chicago, St Louis, Minneapolis, Kansas City, Dallas, şi San Francisco).
     Această statistică este figurată în imaginea din stânga (se poate extinde cu click). Ea se referă la concentrarea activelor bancare la nivelul sistemului bancar american.
     Deşi graficele vorbesc de la sine, am să vă prezint conţinutul lor, în câteva cuvinte. Avem, aşadar, în graficele de sus, figurată structura concentrării activelor bancare americane la nivelul anilor 1970, respectiv 2010. Cu roşu e figurat procentajul din total active deţinut de primele cinci bănci ca mărime. Următoarele 95 de bănci, în ordinea mărimii, deţin procentajul figurat cu gri, iar cu bleumarin pe cel al celorlalte bănci din sistem, bănci mici, de cele mai multe ori, bănci comunitare.


luni, 14 ianuarie 2013

The Angels' Share (2012)

     Am luat o pauză în ceea ce priveşte ecranizările după John Le Carré, până mai dibuiesc vreuna fără subtitrare românească.
                                                    ~ / ~
     Ken Loach e un regizor abonat la Cannes. Şi pe bună dreptate. Aproape că nu e ediţie în care să nu primească cel puţin o nominalizare la vreunul din premii, sau chiar să câştige Palm d'Or, cum s-a întâmplat în 2006 cu "The Wind That Shakes the Barley" (pentru cine nu l-a văzut, căutaţi-l repede-repede).
     Trebuie să mărturisesc că l-am apreciat încă de la primul film pe care i l-am văzut, "Hidden Agenda".
     Filmul de care am să vă vorbesc a fost laureat al Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes din 2012.
     The Angels' Share e un film care te prinde încă înainte de derularea genericului, când bietul Albert, beat mangă, se ceartă cu un megafon pe un peron dezafectat.
     Precizez că filmul a avut nevoie chiar de subtitrare în engleză, pentru că este vorbit într-un delicios dialect scoţian presărat cu nestemate argotice.
     Realismul lui Ken Loach se îmbină perfect cu naturaleţea protagoniştilor şi o poveste cu iz de basm cu zâne pentru a crea un omagiu licorii tradiţionale a Scoţiei şi îngerilor pe care fiecare dintre noi avem şansa de a-i întâlni în viaţă sub înfăţişarea unor semeni de-ai noştri, chiar dacă nu reuşim de multe ori să-i recunoaştem.
     The Angels' Share, sau Partea Îngerilor este denumirea tradiţională care desemnează partea de alcool care se evaporă, cu timpul, din whiskyul lăsat la maturat în butoaiele de stejar.
     Pe scurt, filmul este povestea unor tineri delincvenţi din Glasgow, pe care soarta şi sistemul judiciar îi adună laolaltă într-o echipă de muncă în folosul comunităţii. Cel mai răsărit dintre ei, Robbie, proaspăt beneficiar al statutului patern, încearcă din răsputeri să-şi depăşească starea de om fără căpătâi cu ajutorul lui Harry, supraveghetorul lor, un om cu inimă mare şi cu un adevărat cult pentru whisky. Harry îl conduce pe Robbie în lumea plină de farmec a degustătorilor de whisky prilej cu care tânărul Robbie îşi descoperă un talent înnăscut pentru această îndeletnicire, aplaudat de pe margine de prietenii săi Albert, Mo şi Rhino.
     Periplul lor prin lumea whiskyului le scoate înainte şansa de a ieşi din mizerie printr-un minuţios plan de a fura o licoare extrem de valoroasă descoperită la o distilerie din cealaltă parte a ţării.
     Vă las pe voi să descoperiţi aventurile care îi vor duce spre un deznodământ care vă va lăsa, cu siguranţă, un zâmbet pe faţă.
      Iar dacă titlul ales de Ken Loach este "The Angels' Share" (partea îngerilor), una din secvenţele de încheiere, în care Robbie îşi manifestă recunoştinţa faţă de Harry, îngerul său păzitor, oferindu-i sticlă plină cu cel mai valoros whisky cu dedicaţia "The Angel's Share" (partea îngerului), face din această dedicaţie un titlu la fel de bun pentru filmul nostru.
     Coloana sonoră, cu "500 miles" al celor de la The Proclaimers, merită şi ea menţionată.

     Vă recomand tutror, cu toată căldura, această bijuterie cinematografică. Ar fi mare păcat să o rataţi.

Aici veţi găsi subtitrarea mea. (de fapt sunt două, pentru că limbajul extrem de colorat al protagoniştilor m-a determinat să scriu şi o variantă mai soft, pentru pudibonzi)

vineri, 11 ianuarie 2013

The Looking Glass War (1969)

     Dacă în cazul "The Little Drummer Girl" spuneam că e o pierdere de timp să vedeţi filmul în cazul în care aţi fi citit cartea, în cazul de faţă am să vă invit la film, mai ales dacă aţi citit romanul lui John Le Carré.
Motivul e unul simplu: e cu totul altceva.
     Cartea sa, autorul o construieşte ca pe o fină satiră la adresa serviciilor secrete militare britanice, care se folosesc de metode de spionaj care se dovediseră adecvate celui de al doilea război mondial, dar care sunt total ineficiente în situaţia războiului rece, pentru a-şi atinge unele obiective conjuncturale, cum ar fi confirmarea amplasării de rachete ruseşti în Germania de est. Din nou, dorinţa mea de a nu vă furniza "spoilere" mă împiedică să intru prea adânc în subiectul filmului.
     Spre deosebire de John Le Carré, Frank Pierson, regizorul ecranizării foloseşte doar scheletul naraţional al romanului ca pretext pentru a face un film deloc insipid în jurul unor personaje creionate exemplar şi interpretate aşijderea de către Christopher Jones şi de un tânăr, pe atunci, Anthony Hopkins.
     În ceea ce îl priveşte pe Christopher Jones, după prestaţia din acest film, întreaga comunitate cinematografică a considerat o mare pierdere faptul că a renunţat să mai facă film. Toată lume îi prevedea un viitor măreţ pe platourile de filmare.
     Din fericire, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cel de al doilea protagonist, Anthony Hopkins care, de atunci şi până azi, când îl vedem interpretând magistral rolul unui alt mare cineast, Alfred Hitchcock, într-un film biografic, a fost şi este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai breslei actoriceşti, spre încântarea milioanelor de cinefili.
     Dacă ar fi doar aceste motive şi tot cred că vizionarea acestui film o veţi găsi cel puţin interesantă.

Subtitrarea, în traducerea mea, o veţi găsi aici.

marți, 8 ianuarie 2013

The Little Drummer Girl (1984)

     În romanul său "Micuţa toboşăreasă", publicat în 1983 şi ecranizat un an mai târziu, prietenul nostru John Le Carré ne poartă în tumultul conflictului israeliano-palestinian.
     Vom afla că, aşa cum un spion trebuie musai să fie, într-o măsură deloc neglijablă, un actor, prin reciprocitate, un actor beneficiază apriori de însuşiri necesare unui spion. Nu mai lipseşte decât un serviciu secret (sau două) pentru a pune aceste însuşiri la treabă în slujba sa (lor).
     Povestea este una închegată, interesantă, demnă de autorul ei, şi vreau să vă las să o descoperiţi singuri, fără a mă referi la ea mai mult decât e necesar pentru a-mi preciza un punct de vedere personal.
     Consider că această ecranizare este mult sub valoarea celor despre care am vorbit mai înainte. Nu din cauza personajelor şi a actorilor care le dau viaţă pe ecran (chiar şi Diane Keaton încearcă să depăşească o distribuire nefericită în rolul lui Charlie). Celelalte personaje sunt foarte credibile, prin excelenţă partitura lui Klaus Kinski în rolul lui Kurtz (alt Kurtz, nu cel întruchipat de Marlon Brando în Apocalypse Now). Apropo de Klaus Kinski, azi a apărut o ştire conform căreia a fost acuzat postum de fiica sa că ar fi abuzat-o sexual în copilărie !!!
     Deşi nu se ridică la valoarea romanului ecranizat, filmul este unul care merită urmărit, în virtutea unui subiect mai actual ca niciodată, de când cu recrudescenţa terorismului islamic, dar şi a unor probleme de ordin moral pe care le trezeşte în conştiinţa părţii celeilalte.
     Pe scurt el, filmul, poate beneficia cu destulă lejeritate de două ore din viaţa dvs, în afara cazului în care aţi citit cartea înainte. Dacă aţi făcut-o, mai bine vă uitaţi, ca mine, a omiedouăsutetreizecişipatra oară, la Snatch.

Pntru doritori, subtitrarea aici.

Vizionare plăcută!

luni, 7 ianuarie 2013

Piaţa argintului în 2013

    Am promis, în finalul articolului precedent, că mă voi opri şi asupra argintului şi mă ţin de cuvânt.
Spuneam că prevăd o piaţă a metalelor preţioase foste sprintenă în acest an şi am enunţat unele din resorturile care fac din aur o investiţie inspirată penru anul care tocmai a început.
    Potenţialul de creştere al argintului este încă şi mai mare din motive pe care am să le detaliez în cele ce urmează. Pentru asta am să mă folosesc de transcriptul unui articol publicat de mine în 2011, după răsturnarea pieţei de către JPMorgan. E mai actual decât niciodată. (transcriptul e cel original, aşa că am să vă rog să treceţi cu vederea trimiterile la imagini, întrucât s-au pierdut între timp, iar relevanţa lor e dată de context)


joi, 3 ianuarie 2013

Cocalarul indian şi anul 2013

     Mai întâi de toate, vreau să vă urez tuturor un an bun, în care să vă acoperiţi fiecare de bogăţiile pe care le nutriţi:
Cei care vor aur, îmbrăcaţi-vă în el;
Cei care vor dragoste, scăldaţi-vă în ea;
Cei care vor cunoaştere, acoperiţi-vă de ea;
Cei care vor fericire, înecaţi-vă în ea;
Cei care vor speranţă, umpleţi-vă de ea;
Cei care vor înţelepciune, îndestulaţi-vă de ea;



     Toate agenţiile de ştiri au publicat fotografia de mai sus, reprezentând un tânăr indian care s-a gândit să-şi facă cadou, de ceva Moş de pe la ei (că ei n-au Moş Crăciun), o cămaşă de aur.
     Să trecem acum la oile noastre şi să vedem ce legătură poate fi între cocalarul din imagine şi previziunile mele pentru anul în care tocmai am intrat.