Despre bani, bănci şi alte jucării

     Vă amintiţi de parabola cu moimele?

     Concluzia acesteia era aceea că ne-am obşnuit în aşa măsură cu unele lucruri care ne înconjoară, încât am încetat să ne punem întrebări în legătură cu modul în care interacţionăm cu ele. La sfârşitul prezentării îi invitam pe cititori să mediteze, în acest context, la noţiuni cum ar fi banii sau băncile. Nu întâmplător am făcut acest lucru, întrucât felul în care ne raportăm la bani este cât se poate de grăitor în lumina acestei parabole.

     Hai să vedem de ce.

     Ne-am învăţat cu toţii că banii, ca simbol al valorii, provin din tiparniţa unei agenţii guvernamentale. Câţi dintre noi ştiu oare că acest lucru este adevărat doar în proporţie de 5 %? Cei foarte puţini care ştiu asta, ştiu şi faptul că restul până la 100 % provin din împrumuturile şi ipotecile unor instituţii private numite "bănci".

   Pentru a explica această aserţiune voi prezenta o scurtă istorie romanţată a banilor şi băncilor.

        În timpurile străvechi schimburile între membrii societăţii se faceau prin troc. Fiecare dintre participanţii la tranzacţie oferea un bun de care beneficia în exces în schimbul altuia care îi lipsea. Atunci când interesele celor doi în raport cu mărfurile erau egale şi de sens opus, avea loc schimbul.
      Mai târziu, în ingeniozitatea lui, omul a constatat că neajunsurile acestui tip de schimb pot fi depăşite prin afectarea cu valoare de schimb a unor lucruri. Acestea puteau fi foarte variate, de la pietre la pene, cu condiţia ca ele să fie portabile şi cât mai mulţi oameni să aibă încrederea că ulterior puteau fi schimbate pe lucruri cu valoare reală, cum ar fi hrană, adăpost, etc.
     Omul a descoperit mai apoi metalele cum ar fi argintul şi aurul care erau uşor de prelucrat şi aveau un aspect atrăgător. Şi uite aşa, meşterii aurari au făcut posibil un nou salt în activitatea de schimb, prin turnarea monedelor de aur sau argint cărora le-au ataşat o valoare standardizată, certificată de cantitatea şi puritatea metalului conţinut.
      Şi astfel a apărut necesitatea de a proteja şi păstra aceste monede în condiţii de siguranţă, în locuri special create în acest scop. Deţinătorul acestora, meşterul aurar, a constatat că la uşa lui au început să facă coadă ceilalţi concetăţeni ai lui, carei îi cereau să le închirieze şi lor o parte din ascunzătoare, pentru a-şi păstra propriul aur. Întreprinzătorul nostru le satisfăcea această necesitate, căştigănd o mică parte ca şi chirie pentru spaţiul închiriat. Asta, până când a constatat că spaţiul disponibil s-a terminat.

- va urma -