Cutia Pandorei

     Se întâmplă să vorbim despre legenda Pandorei şi a cutiei sale deschise de Epimeteu în contextul furnizat de întâmplările petrecute în ultimul timp într-un ţinut de legendă şi anume Insula Afroditei.
Legenda spune că în Cutia Pandorei Zeus a cerut Olimpienilor să pună toate relele din lume. Cu toţii l-au ascultat, în afară de Atena care puse în cutie Speranţa.
     Atunci când curiozitatea l-a împins pe Epimeteu să deschidă Cutia Pandorei pentru a vedea ce conţine, toate relele s-au răspândit în lume. Speriat, acesta a trântit capacul înapoi, fără a băga de seamă că înîuntru mai rămăsese Speranţa.

     În povestea noastră, Pandora este Sistemul Bancar bazat pe rezervă fracţionară, iar rolul lui Epimeteu este jucat de troica UE + FMI + BCE.

Despre bani, bănci şi alte jucării (V)

      În cele ce urmează, am să încerc a prezenta o concluzie a articolelor pe tema banilor şi a băncilor pe care le-aţi putut urmări în ultimele zile pe acest blog, pe baza unui articol publicat de autorul canadian Paul Gignon.

De unde vin banii?

     Simplul răspuns la mica noastră întrebare este DATORIE. Fie sub formă de bani de hârtie, fie sub formă de numere pe un ecran de calculator, toţi banii (exceptând monedele) reprezintă "atestări ale creditului".

     Ce e numerarul şi de unde vine el? El poate consta în bucăţile de hârtie cu care ne-am obişnuit sau poate reprezenta credit la Banca Naţională pe care băncile îl folosesc pentru a-şi regla conturile între ele. Numerarul în formă de credit e întotdeauna convertibil în bani de hârtie, la cerere.

     Aşadar, de unde vin ei, banii? Sunt tipăriţi, pur şi simplu, de căre guvern, aşa cum vedem la televizor?

     NU. Banii sunt creaţi din nimic, de către Banca Centrală a ţării (care e, de multe ori, o instituţie privată). Banca Centrală îi tipăreşte pur şi simplu, pentru costul efectiv al tipăririi, în numele guvernului sau al unei entităţi private. Banca Centrală foloseşte apoi aceşti bani pe care îi crează din nimic pentru a cumpăra datorie publică purtătoare de dobândă sub forma obligaţiunilor guvernamentale.

Despre bani, bănci şi alte jucării (IV)

     Am văzut, în episodul precedent, cum rata banilor nou creaţi din neant, adică din credit, să fie limitată la de nouă ori valoarea cantităţii de aur deţinută în depozit.
     Credeţi, cumva, că asta e culmea tupeului? Vă înşelaţi. Acest lucru era valabil pe când bancherii erau încă sub zodia inocenţei. Acum, nici măcar această limitare nu mai este valabilă.

     Cu timpul, sistemul de rezervă fracţională, cu sistemul său de bănci interconectate aflat sub tutela unei bănci centrale a devenit sistemul monetar dominant al lumii. Aşa cum am arătat anterior, însăşi noţiunea de "bani" şi-a modificat sensul, ne mai existând nicio legătură între bani şi vreo cantitate anume de metal preţios care să-i susţină. În aceste condiţii, nici măcar crearea de bani noi prin credit nu va mai putea fi legată de o anume rezervă de aur, ci va fi raportată la cantitatea de bani depozitată de o bancă. Adică la cantitatea de credit, adică de ceva abstract. Adică, de nimic concret.

Despre bani, bănci şi alte jucării (III)

     Cererea de împrumuturi se afla în continuă creştere din cauza expansiunii economice, iar bancherul nostru era limitat în acordarea lor de cantitatea de aur pe care o avea în depozit şi care aparţinea clienţilor săi, deponenţi.
     Atunci îi vine o idee şi mai îndrăzneaţă:
     Din moment ce nimeni, în afară de el însuşi, nu ştia cu exactitate ce se găseşte în seiful său, a început să emită cecuri pentru aur inexistent. Se baza pe faptul că atâta timp căt deponenţii nu-şi solicitau simultan aurul înapoi, nimeni nu şi-ar fi putut da seama de schema sa frauduloasă.
Şi astfel, schema continua să funcţioneze generând o avere fabuloasă pentru bancherul nostru, pe baza dobânzii încasate pe aur inexistent.
 

Despre bani, bănci şi alte jucării (II)

     Meşterul nostru aurar elibera, aşadar, chitanţe clienţilor care îşi adăposteau aurul în pivniţa sa. După un timp, el a constatat că cei care veneau să-şi retragă aurul din depozitul său se arătau tot mai rar şi niciodată cu toţii odată. Asta, dn cauză că oamenii începuseră să folosească în tranzacţiile între ei chitanţele emise de aurar, considerându-le mai practice.
     Acest lucru l-a determinat pe întreprinzătorul aurar să ânceapă o nouă afacere, prin care împrumuta aur încasând o dobândă. Iar cum chitanţele sale (cecurile) erau acceptate deja la plată, clienţi au început să ceară ca împrumut aceste chitanţe în locul aurului.

     Activitatea economică se dezvolta continuu, aşa că din ce în ce mai mulţi oameni apelau la împrumuturile sale pentru a-şi extinde afacerile.
     În acest moment, eroului nostru îi vine o idee genială. Amintindu-şi că niciodată cei care depozitaseră aurul în custodia sa nu veneau cu toţii să şi-l retragă el se gândi că poate să elibereze chitanţe sub formă de împrumut care erau acoperite şi de aurul deponenţilor, nu numai al său propriu, mărindu-şi substanţial câştigurile. Toate lucrurile mergeau ca pe roate, atâta timp cât clienţii îşi plăteau la timp datoriile, iar deponenţii nu erau la curent cu aceste activităţi.

Despre bani, bănci şi alte jucării

     Vă amintiţi de parabola cu moimele?

     Concluzia acesteia era aceea că ne-am obşnuit în aşa măsură cu unele lucruri care ne înconjoară, încât am încetat să ne punem întrebări în legătură cu modul în care interacţionăm cu ele. La sfârşitul prezentării îi invitam pe cititori să mediteze, în acest context, la noţiuni cum ar fi banii sau băncile. Nu întâmplător am făcut acest lucru, întrucât felul în care ne raportăm la bani este cât se poate de grăitor în lumina acestei parabole.

     Hai să vedem de ce.

     Ne-am învăţat cu toţii că banii, ca simbol al valorii, provin din tiparniţa unei agenţii guvernamentale. Câţi dintre noi ştiu oare că acest lucru este adevărat doar în proporţie de 5 %? Cei foarte puţini care ştiu asta, ştiu şi faptul că restul până la 100 % provin din împrumuturile şi ipotecile unor instituţii private numite "bănci".

   Pentru a explica această aserţiune voi prezenta o scurtă istorie romanţată a banilor şi băncilor.

Inamicul public nr. 1

Concentrarea activelor bancare în SUA

     Cei care au urmărit articolele mele de pe acest blog dedicate economiei globale îşi vor aminti de faptul că am declarat ca singur vinovat de crizele economice mondiale foste, prezente şi viitoare sistemul bancar, generic.
     De curând, am descoperit o statistică mai mult decât îngrijorătoare, dată publicităţii de Federal Reserve Bank of Dallas. (Sistemul Rezervei Federale are în structura sa 12 Bănci Regionale ale Rezervei Federale la Boston, New York, Philadelphia, Cleveland, Richmond, Atlanta, Chicago, St Louis, Minneapolis, Kansas City, Dallas, şi San Francisco).
     Această statistică este figurată în imaginea din stânga (se poate extinde cu click). Ea se referă la concentrarea activelor bancare la nivelul sistemului bancar american.
     Deşi graficele vorbesc de la sine, am să vă prezint conţinutul lor, în câteva cuvinte. Avem, aşadar, în graficele de sus, figurată structura concentrării activelor bancare americane la nivelul anilor 1970, respectiv 2010. Cu roşu e figurat procentajul din total active deţinut de primele cinci bănci ca mărime. Următoarele 95 de bănci, în ordinea mărimii, deţin procentajul figurat cu gri, iar cu bleumarin pe cel al celorlalte bănci din sistem, bănci mici, de cele mai multe ori, bănci comunitare.