Searching for Sugar Man (2012)

     În această după-amiază a Oscarurilor n-am să amintesc nici de Daniel Day-Lewis, nici de Argo, nici de Lincoln, nici de Spielberg şi, în niciun caz, despre vreun covor roşu.

     Totuşi, va fi vorba şi de Oscar, şi de statutul de artist, şi de cel de vedetă, şi chiar de un covor (alb, de data asta).
     Şi ca să terminăm cu Oscarul, voi arăta doar că filmul despre care am să vorbesc beneficiază de o nominalizare la "Cel mai bun documentar".

     "Searching for Sugar Man" e un film aflat undeva la graniţa dintre musical, documentar sociologic şi poveste cu zâne.
     El vorbeşte despre încercarea unor fani sud-africani de a da de urma idolului lor din tinereţe, un anume cântăreţ de folk pe nume Rodriguez. Până aici, nimic deosebit. Ineditul poveştii, partea sa incredibilă, ni se dezvăluie atunci când începem să aflăm că artistul în cauză, deşi a inspirat o întreagă generaţie care a răsturnat un regim opresiv, dezavuat la scară planetară, era un cvasi-necunoscut în ţara lui de baştină. Mai mult decât atât, nici măcar el, Rodriguez, n-avea habar ce succes imens au avut cele două discuri ale sale în Africa de Sud. Probabil că vorbele lui Christos, "Nimeni nu e profet în ţara lui" nu-i spuneau mare lucru.

Der amerikanische Freund (1977)

     În 1955, talentata doamnă Patricia Highsmith (romancier american care cunoscuse deja succesul prin "Strangers on a Train", ecranizat de Alfred Hitchcock) dădea naştere unui personaj pe nume Tom Ripley, erou a cinci romane şi a numeroase ecranizări.
     Tom Ripley, prototipul individului lipsit de moralitate, escroc şi criminal inveterat, a fost pe rând personificat de mari figuri ale cinematografiei mondiale: Alain Delon, Dennis Hopper, Matt Damon, John Malkovich, Barry Pepper, Ian Hart.
     Filmul lui Wim Wenders reprezintă prima ecranizare a romanului "Ripley's Game" (cel de al treilea al seriei dedicate lui Tom Ripley). O altă ecranizare a aceluiaşi roman va apărea în 2002, în regia Lilianei Cavani, cu John Malkovich în rolul lui Tom Ripley.

     Câteva cuvinte despre Wim Wenders.
     El este unul dintre cei mai mari regizori europeni, exponent al noului curent german, aclamat la nivel mondial şi unul din răsfăţaţii Festivalului de film de la Cannes.
     Personal, am fost atras în primul rând de documentarul "Buena Vista Social Club", în care urmăreşte eforturile lui Ry Cooder pentru a aduce în lumina reflectoarelor scenei internaţionale o serie de muzicieni cubanezi uitaţi. Lui îi vom datora recunoştinţa pentru că i-am ascultat şi i-am văzut cântând cu sufletul, cum numai nişte cubanezi get-beget ştiu să facă, pe Ibrahim Ferrer, Eliades Ochoa, Compay Segundo, Ruben Gonzalez, pentru a numi doar câţiva.
     În aceeaşi tradiţie a documentarului artistic se înscrie şi inegalabilul "Pina", dedicat Pinei Bausch, ultimul mare succes al regizorului german.

La Vallée (1972)

    La Vallée reprezintă cea de a doua colaborare între Barbet Schroeder şi Pink Floyd, coloana sa sonoră fiind editată sub formă de LP sub numele de "Obscured by Clouds"

    Se pare că subiectul acţiunii filmului a fost doar un pretext pentru  Schroeder de a realiza un documentar antropologic,
Şi pentru că povestea contează mai puţin în acest film, am să-i fac un rezumat, întrucât un "spoiler" mic n-are ce rău să facă.

    La începutul filmului o întâlnim pe Viviane, o franţuzoaică ce-şi omoară plictiseala unei vieţi de nevastă de diplomat evadând în  Noua Guinee în căutare de obiecte de artizanat local pe care să le vândă prin intermediul unui boutique parizian.
    În timp ce se ocupa cu activităţile mai sus menţionate, cucoanei i se pune pata pe nişte pene de Pasăre a Paradisului, o specie rară şi protejată, simbol al insulei noastre. Iar dacă afli că penele cu pricina îi sunt prezentate de către un Făt-Frumos-cu-paloşul-gros (licenţă poetică via Cassa Loco), îţi va fi clar că pata în cauză se va extinde şi asupra numitului.
    Prietenul nostru se întâmplă să facă parte dintr-o gaşcă de hipioţi serios preocupaţi de umblatul pe coclauri în căutarea unei misterioase văi acoperite de nori în care ar fi urmat să-şi găsească, fiecare în parte şi toţi laolaltă, Paradisul propriu precum şi penele domnucăi.

More (1969)

     În ceea ce mă priveşte, am luat cunoştinţă cu filmul lui Scroeder via coloana sonoră semnată Pink Floyd.
     Am descoperit astfel o mică bijuterie cinematografică ce anunţa, încă de la debutul său regizoral, o carieră prodigioasă pentru realizatorul său.

     Filmul descrie drumul spre neant al tânărului Stefan (Klaus Grünberg) sub atenta îndrumare a Estellei (Mimsy Farmer), un personaj arhetipal pentru un înger al morţii, spaima refulată a oricărui bărbat. Acest drum duce prin toate locurile comune ale unui deceniu de libertinaj şi excese narcotice, de la prima ţigară cu marijuana şi până la dependenţa fatală de heroină.
     Cea mai mare parte a filmului este filmată în Ibiza şi primeşte, ca atare, o parte din parfumul insulei de odinioară. Iar soarele e şi el unul dintre personajele acestui film.

     În cazul de faţă, muzica şi filmul formează un tot unitar emblematic pentru deceniul al şaptelea al secolului trecut.
     Aceată îmbinare fericită a talentului regizoral al lui Barbet Schroeder cu geniul muzical al celor patru componenţi ai Pink Floyd se va repeta, câţiva ani mai târziu, în filmul "La vallée" (Obscured by Clouds). Între aceste două coloane sonore, Pink Floyd mai realizează o coaborare cinematografică, de data aceasta cu Michelangelo Antonioni, pentru "Zabriskie Point". Despre "The Wall" apărut la peste un deceniu distanţă nu mai vorbesc, întrucât cade într-o altă categorie de producţie cinematografică.

     După cum am spus şi în prezentarea subtitrării, m-am ferit a comite sacrilegiul de a traduce versurile cântecelor. Ele nu pot fi separate de muzică. Orice încercare în această direcţie ar duce la alterarea metaforei.
     Pe de altă parte, la cele sfinte suntem obligaţi să ne raportăm cu pioşenie.

     Iar ca să încerc o concluzie la ceea ce reprezintă filmul prezentat vă voi spune că dacă doriţi o călătorie psihedelică, ar fi de dorit să evitaţi calea chimică şi să vă lăsaţi purtaţi de muzică.

Drum bun!

Hoffman (1970)

     Trebuie să mărturisesc faptul că Peter Sellers se găseşte undeva prin fruntea listei mele de preferinţe în materie de actori de cinema. (hai să nu mă mai ascund după deget, e chiar primul).
     Cine ar putea uita triplul său recital din "Dr. Strangelove", sau personajul cu nume predestinat, Chance, din "Being There"? Asta ca să nu mai vorbim de neuitatul Inspector Clouseau din seria lui Blake Edwards, sau de indianul ingenuu  pe nume Hrundi V. Bakshi în "The Party" al aceluiaşi Blake Edwards. Toate aceste roluri reprezintă vârfuri ale artei actoriceşti pentru orice iubitor de film.
     De parcă nu ar fi suficient, iată şi cireaşa de pe tort: Mr. Hoffman, un personaj pe care Peter Sellers îl interpretează cu ochii. Nu glumesc! Faceţi un experiment şi urmăriţi, preţ de câteva scene, doar privirea personajului. E ceva de necrezut! Orice scenă aţi alege, de prima oară când îi apare în uşă Miss Smith, până ultimă oară cănd , în pragul aceleiaşi uşi revine aceeaşi Miss Smith, urmăriţi-i privirea doar, fără a mai pune la socoteală mimica. Aproape că ar fi putut fi un film mut.
     Atât de intens a trăit rolul acesta şi într-atât de bine a intrat în pielea personajului încât actorul a căzut victimă unui episod depresiv imediat după încheierea filmărilor.

     Povestea este cea a unui funcţionar lodonez trecut de prima tinereţe care, prin şantaj,  determină o tânără subordonată să-şi petreacă o săptămână împreună cu el, în apartamentul său.
     Pasiunea arzătoare care îl cuprinsese pe eroul nostru faţă de tânara şi frumoasa sa secretară este strunită cu eforturi manifeste pe parcursul celor câteva zile cât se află împreună. Iar împletirea acestei pasiuni refulate cu teama şi mai apoi frustrarea tinerei Janet reprezintă scheletul narativ al filmului.

     Filmul este o dramă, din perspectiva personajului principal, o comedie prin prisma situaţiilor hilare cărora cei doi eroi le fac faţă, dar este şi un prilej de reflecţie pus la dispoziţia spectatorilor de către regizorul Alvin Rakoff şi de scenaristul Ernest Gebler, şi totodată o colecţie impresionantă de replici memorabile, pe care am să vă las să le descoperiţi singuri.

Vizionare plăcută.

Subtitrarea, proaspătă, o găsiţi aici.

The Journey (1959)

     Încep prezentarea acestui film cu puţină istorie.

     În data de 23 octombrie 1956, în condiţiile unei revolte studenţeşti în Budapesta şi sub pretextul apărării Ungariei de o invazie a NATO, are loc o intervenţie militară sovietică în această ţară. În prima parte a revoltei, acţiunile militare se limitează la zona capitalei, pentru ca la data de 3 noiembrie Budapesta să fie ocupată complet de trupele sovietice, iar Imre Nagy, primul ministru din perioada revoltei va fi înlocuit cu Janos Kadar la 4 noiembrie, iar revolta maghiară, înfrântă.
     În rândul maghiarilor, revolta s-a soldat cu zeci de mii de victime omeneşti, morţi şi răniţi, fără a mai pune la socoteală numărul celor încarceraţi, deportaţi sau exilaţi.

     Acesta este cadrul în care se desfăşoară acţiunea filmului nostru, care urmăreşte încercarea unor cetăţeni occidentali de a părăsi teritoriul Ungariei cuprinse de revolta antisovietică. În rândul acestora vom găsi un militant maghiar care încearcă şi el să părăsească ţara sub o identitate falsă, alături de persoane aparţinând unui întreg spectru de naţionalităţi şi profesii.

     Călătoria lor, pornind din aeroportul budapestan către graniţa austriacă, este oprită de către ruşi sub pretextul unor aspecte birocratice, la un orăşel de graniţă. Comandantul acestora, un anume maior Surov, interpretat magistral  de către Yull Brynner, se dovedeşte a fi un tip educat, victimă el însuşi a acestui conflict bizar. Accentul peliculei va fi uşor transferat către o imposibilă idilă între acesta şi o englezoaică din grup (Deborah Kerr) de către Anatole Litvak, regizorul producţiei.

     Nu putem trece aşa uşor peste numele lui Litvak fără a aminti că tot lui îi aparţine una dintre producţiile emblematice ale cinematografiei deceniului al şaptelea, referindu-mă aici la neuitatul "Noaptea generalilor".

     Nu mai insist asupra intrigii şi , mai ales, nu vreau să vă dezvălui deznodământul. Vreau doar să afirm faptul că ne aflăm în faţa unei creaţii hollywoodiene de vârf sub toate aspectele producţiei, cu scene memorabile şi dialoguri pe măsură, care nu trebuie să lipsească din cinemateca niciunui cinefil. Celor care nu l-au văzut încă, le promit un adevărat spectacol de cinema.

    Vizionare plăcută.

Subtitrarea o veţi găsi aici.

The Angels' Share (2012)

     Am luat o pauză în ceea ce priveşte ecranizările după John Le Carré, până mai dibuiesc vreuna fără subtitrare românească.
                                                    ~ / ~
     Ken Loach e un regizor abonat la Cannes. Şi pe bună dreptate. Aproape că nu e ediţie în care să nu primească cel puţin o nominalizare la vreunul din premii, sau chiar să câştige Palm d'Or, cum s-a întâmplat în 2006 cu "The Wind That Shakes the Barley" (pentru cine nu l-a văzut, căutaţi-l repede-repede).
     Trebuie să mărturisesc că l-am apreciat încă de la primul film pe care i l-am văzut, "Hidden Agenda".
     Filmul de care am să vă vorbesc a fost laureat al Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes din 2012.
     The Angels' Share e un film care te prinde încă înainte de derularea genericului, când bietul Albert, beat mangă, se ceartă cu un megafon pe un peron dezafectat.
     Precizez că filmul a avut nevoie chiar de subtitrare în engleză, pentru că este vorbit într-un delicios dialect scoţian presărat cu nestemate argotice.
     Realismul lui Ken Loach se îmbină perfect cu naturaleţea protagoniştilor şi o poveste cu iz de basm cu zâne pentru a crea un omagiu licorii tradiţionale a Scoţiei şi îngerilor pe care fiecare dintre noi avem şansa de a-i întâlni în viaţă sub înfăţişarea unor semeni de-ai noştri, chiar dacă nu reuşim de multe ori să-i recunoaştem.
     The Angels' Share, sau Partea Îngerilor este denumirea tradiţională care desemnează partea de alcool care se evaporă, cu timpul, din whiskyul lăsat la maturat în butoaiele de stejar.
     Pe scurt, filmul este povestea unor tineri delincvenţi din Glasgow, pe care soarta şi sistemul judiciar îi adună laolaltă într-o echipă de muncă în folosul comunităţii. Cel mai răsărit dintre ei, Robbie, proaspăt beneficiar al statutului patern, încearcă din răsputeri să-şi depăşească starea de om fără căpătâi cu ajutorul lui Harry, supraveghetorul lor, un om cu inimă mare şi cu un adevărat cult pentru whisky. Harry îl conduce pe Robbie în lumea plină de farmec a degustătorilor de whisky prilej cu care tânărul Robbie îşi descoperă un talent înnăscut pentru această îndeletnicire, aplaudat de pe margine de prietenii săi Albert, Mo şi Rhino.
     Periplul lor prin lumea whiskyului le scoate înainte şansa de a ieşi din mizerie printr-un minuţios plan de a fura o licoare extrem de valoroasă descoperită la o distilerie din cealaltă parte a ţării.
     Vă las pe voi să descoperiţi aventurile care îi vor duce spre un deznodământ care vă va lăsa, cu siguranţă, un zâmbet pe faţă.
      Iar dacă titlul ales de Ken Loach este "The Angels' Share" (partea îngerilor), una din secvenţele de încheiere, în care Robbie îşi manifestă recunoştinţa faţă de Harry, îngerul său păzitor, oferindu-i sticlă plină cu cel mai valoros whisky cu dedicaţia "The Angel's Share" (partea îngerului), face din această dedicaţie un titlu la fel de bun pentru filmul nostru.
     Coloana sonoră, cu "500 miles" al celor de la The Proclaimers, merită şi ea menţionată.

     Vă recomand tutror, cu toată căldura, această bijuterie cinematografică. Ar fi mare păcat să o rataţi.

Aici veţi găsi subtitrarea mea. (de fapt sunt două, pentru că limbajul extrem de colorat al protagoniştilor m-a determinat să scriu şi o variantă mai soft, pentru pudibonzi)

The Looking Glass War (1969)

     Dacă în cazul "The Little Drummer Girl" spuneam că e o pierdere de timp să vedeţi filmul în cazul în care aţi fi citit cartea, în cazul de faţă am să vă invit la film, mai ales dacă aţi citit romanul lui John Le Carré.
Motivul e unul simplu: e cu totul altceva.
     Cartea sa, autorul o construieşte ca pe o fină satiră la adresa serviciilor secrete militare britanice, care se folosesc de metode de spionaj care se dovediseră adecvate celui de al doilea război mondial, dar care sunt total ineficiente în situaţia războiului rece, pentru a-şi atinge unele obiective conjuncturale, cum ar fi confirmarea amplasării de rachete ruseşti în Germania de est. Din nou, dorinţa mea de a nu vă furniza "spoilere" mă împiedică să intru prea adânc în subiectul filmului.
     Spre deosebire de John Le Carré, Frank Pierson, regizorul ecranizării foloseşte doar scheletul naraţional al romanului ca pretext pentru a face un film deloc insipid în jurul unor personaje creionate exemplar şi interpretate aşijderea de către Christopher Jones şi de un tânăr, pe atunci, Anthony Hopkins.
     În ceea ce îl priveşte pe Christopher Jones, după prestaţia din acest film, întreaga comunitate cinematografică a considerat o mare pierdere faptul că a renunţat să mai facă film. Toată lume îi prevedea un viitor măreţ pe platourile de filmare.
     Din fericire, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cel de al doilea protagonist, Anthony Hopkins care, de atunci şi până azi, când îl vedem interpretând magistral rolul unui alt mare cineast, Alfred Hitchcock, într-un film biografic, a fost şi este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai breslei actoriceşti, spre încântarea milioanelor de cinefili.
     Dacă ar fi doar aceste motive şi tot cred că vizionarea acestui film o veţi găsi cel puţin interesantă.

Subtitrarea, în traducerea mea, o veţi găsi aici.

The Little Drummer Girl (1984)

     În romanul său "Micuţa toboşăreasă", publicat în 1983 şi ecranizat un an mai târziu, prietenul nostru John Le Carré ne poartă în tumultul conflictului israeliano-palestinian.
     Vom afla că, aşa cum un spion trebuie musai să fie, într-o măsură deloc neglijablă, un actor, prin reciprocitate, un actor beneficiază apriori de însuşiri necesare unui spion. Nu mai lipseşte decât un serviciu secret (sau două) pentru a pune aceste însuşiri la treabă în slujba sa (lor).
     Povestea este una închegată, interesantă, demnă de autorul ei, şi vreau să vă las să o descoperiţi singuri, fără a mă referi la ea mai mult decât e necesar pentru a-mi preciza un punct de vedere personal.
     Consider că această ecranizare este mult sub valoarea celor despre care am vorbit mai înainte. Nu din cauza personajelor şi a actorilor care le dau viaţă pe ecran (chiar şi Diane Keaton încearcă să depăşească o distribuire nefericită în rolul lui Charlie). Celelalte personaje sunt foarte credibile, prin excelenţă partitura lui Klaus Kinski în rolul lui Kurtz (alt Kurtz, nu cel întruchipat de Marlon Brando în Apocalypse Now). Apropo de Klaus Kinski, azi a apărut o ştire conform căreia a fost acuzat postum de fiica sa că ar fi abuzat-o sexual în copilărie !!!
     Deşi nu se ridică la valoarea romanului ecranizat, filmul este unul care merită urmărit, în virtutea unui subiect mai actual ca niciodată, de când cu recrudescenţa terorismului islamic, dar şi a unor probleme de ordin moral pe care le trezeşte în conştiinţa părţii celeilalte.
     Pe scurt el, filmul, poate beneficia cu destulă lejeritate de două ore din viaţa dvs, în afara cazului în care aţi citit cartea înainte. Dacă aţi făcut-o, mai bine vă uitaţi, ca mine, a omiedouăsutetreizecişipatra oară, la Snatch.

Pntru doritori, subtitrarea aici.

Vizionare plăcută!

A Perfect Spy (1987)

     Următoarea mea aventură în lumea traducerilor de filme apare ca al treilea punct care determină un plan. Pentru că am ajuns deja să-mi fac un plan şi anume mi-am propus să traduc toate ecranizările după John Le Carré care nu dispuneau încă de aşa ceva.
     Aşadar, următorul film pe listă a fost "A perfect Spy", tot o miniserie (de 7 episoade), şi tot o producţie BBC.
     Unul dintre cele mai aclamate romane ale lui John Le Carré nu este, după cum am putea crede induşi în eroare de titlu, in roman de spionaj. Spionajul este aici un pretext pentru o profundă analiză a naturii umane. Şi ceea ce este interesant este că analiza nu se opreşte doar la protagonistul a cărui viaţă este urmărită din anii copilăriei până la sfârşit, ci şi la celelalte personaje, magistral creionate de autor.
     Este povestea lui Magnus Pym, a vieţii sale trăite mereu în umbra unei figuri paterne toxice, a ambiguităţii unei existenţe balansând între iubire şi trădare, a unei căutări disperate de repere existenţiale.
     În cele din urmă vom înţelege, neîndoios, de ce un spion nu e niciodată un James Bond ci, mai întotdeauna, un Magnus Pym.
     Despre distribuţie nu am ce să spun mai mult decât că e fenomenală.
     În rest, vă las pe voi să descoperiţi un film excepţional.

Subtitrarea mea, aici.

Smiley's People (1982)

     Trilogia lui John Le Carré dedicată  confruntării de la distanţă dintre George Smiley şi Karla, continuă, după "Tinker, Taylor, Soldier, Spy", cu romanul "The Honourable Schoolboy", rămas neecranizat.
     Ultiima carte a acestei trilogii este "Smiley's People", transpusă pentru TV de către acelaşi BBC în 1982, într-o miniserie de 6 episoade.
     Întruchipându-l pe George Smiley, acelaşi Sir Alec Guinness parcurge ultimele etape către confruntarea finală cu spaima spionilor, rusul Karla, numai pentru a constata că e o confruntare fără învingători, în care toată lumea are doar de pierdut.
     Sfârşitul filmului e o parabolă, în care atingerea unui ţel nu e altceva decât un pretext pentu nostalgia călătoriei până la atingerea lui.
Aşa cum atingerea ţelului echivalează cu pierderea lui.

     Una peste alta, un film mare din toate punctele de vedere, recomandat nu doar pentru fanii genului ,ci şi pentru orice iubitor de filme de calitate.

     Subtitrările mele pentru cele şase episoade ale mini-seriei le puteţi descărca de aici.

Vizionare plăcută!

Tinker, Taylor, Soldier, Spy (1979)

     Încep, cu această ocazie, o secţiune a blogului personal dedicată uneia dintre pasiunile mele - filmul. Cei care mă cunosc îmi ştiu acestă latură a personalităţii, care se manifestă în manieră diversă.
     Unul dintre modurile de manifestare a acestui caracter cinefil este traducerea şi realizarea de subtitrări pentru titluri importante ale cinematografiei mondiale care sunt încă mai puţin accesibile publicului românesc din cauza tocmai a lipsei traducerii lor.
     Munca de traducere de filme nu este una uşoară, ba din contră, ar spune cei care au încercat-o vreodată. Prezintă nişte caracteristici speciale, care derivă din necesităţi tehnice de a încadra textul într-un număr strict de cacractere, ş.a.m.d.