Despre bani, bănci şi alte jucării

     Vă amintiţi de parabola cu moimele?

     Concluzia acesteia era aceea că ne-am obşnuit în aşa măsură cu unele lucruri care ne înconjoară, încât am încetat să ne punem întrebări în legătură cu modul în care interacţionăm cu ele. La sfârşitul prezentării îi invitam pe cititori să mediteze, în acest context, la noţiuni cum ar fi banii sau băncile. Nu întâmplător am făcut acest lucru, întrucât felul în care ne raportăm la bani este cât se poate de grăitor în lumina acestei parabole.

     Hai să vedem de ce.

     Ne-am învăţat cu toţii că banii, ca simbol al valorii, provin din tiparniţa unei agenţii guvernamentale. Câţi dintre noi ştiu oare că acest lucru este adevărat doar în proporţie de 5 %? Cei foarte puţini care ştiu asta, ştiu şi faptul că restul până la 100 % provin din împrumuturile şi ipotecile unor instituţii private numite "bănci".

   Pentru a explica această aserţiune voi prezenta o scurtă istorie romanţată a banilor şi băncilor.

Der amerikanische Freund (1977)

     În 1955, talentata doamnă Patricia Highsmith (romancier american care cunoscuse deja succesul prin "Strangers on a Train", ecranizat de Alfred Hitchcock) dădea naştere unui personaj pe nume Tom Ripley, erou a cinci romane şi a numeroase ecranizări.
     Tom Ripley, prototipul individului lipsit de moralitate, escroc şi criminal inveterat, a fost pe rând personificat de mari figuri ale cinematografiei mondiale: Alain Delon, Dennis Hopper, Matt Damon, John Malkovich, Barry Pepper, Ian Hart.
     Filmul lui Wim Wenders reprezintă prima ecranizare a romanului "Ripley's Game" (cel de al treilea al seriei dedicate lui Tom Ripley). O altă ecranizare a aceluiaşi roman va apărea în 2002, în regia Lilianei Cavani, cu John Malkovich în rolul lui Tom Ripley.

     Câteva cuvinte despre Wim Wenders.
     El este unul dintre cei mai mari regizori europeni, exponent al noului curent german, aclamat la nivel mondial şi unul din răsfăţaţii Festivalului de film de la Cannes.
     Personal, am fost atras în primul rând de documentarul "Buena Vista Social Club", în care urmăreşte eforturile lui Ry Cooder pentru a aduce în lumina reflectoarelor scenei internaţionale o serie de muzicieni cubanezi uitaţi. Lui îi vom datora recunoştinţa pentru că i-am ascultat şi i-am văzut cântând cu sufletul, cum numai nişte cubanezi get-beget ştiu să facă, pe Ibrahim Ferrer, Eliades Ochoa, Compay Segundo, Ruben Gonzalez, pentru a numi doar câţiva.
     În aceeaşi tradiţie a documentarului artistic se înscrie şi inegalabilul "Pina", dedicat Pinei Bausch, ultimul mare succes al regizorului german.

La Vallée (1972)

    La Vallée reprezintă cea de a doua colaborare între Barbet Schroeder şi Pink Floyd, coloana sa sonoră fiind editată sub formă de LP sub numele de "Obscured by Clouds"

    Se pare că subiectul acţiunii filmului a fost doar un pretext pentru  Schroeder de a realiza un documentar antropologic,
Şi pentru că povestea contează mai puţin în acest film, am să-i fac un rezumat, întrucât un "spoiler" mic n-are ce rău să facă.

    La începutul filmului o întâlnim pe Viviane, o franţuzoaică ce-şi omoară plictiseala unei vieţi de nevastă de diplomat evadând în  Noua Guinee în căutare de obiecte de artizanat local pe care să le vândă prin intermediul unui boutique parizian.
    În timp ce se ocupa cu activităţile mai sus menţionate, cucoanei i se pune pata pe nişte pene de Pasăre a Paradisului, o specie rară şi protejată, simbol al insulei noastre. Iar dacă afli că penele cu pricina îi sunt prezentate de către un Făt-Frumos-cu-paloşul-gros (licenţă poetică via Cassa Loco), îţi va fi clar că pata în cauză se va extinde şi asupra numitului.
    Prietenul nostru se întâmplă să facă parte dintr-o gaşcă de hipioţi serios preocupaţi de umblatul pe coclauri în căutarea unei misterioase văi acoperite de nori în care ar fi urmat să-şi găsească, fiecare în parte şi toţi laolaltă, Paradisul propriu precum şi penele domnucăi.

More (1969)

     În ceea ce mă priveşte, am luat cunoştinţă cu filmul lui Scroeder via coloana sonoră semnată Pink Floyd.
     Am descoperit astfel o mică bijuterie cinematografică ce anunţa, încă de la debutul său regizoral, o carieră prodigioasă pentru realizatorul său.

     Filmul descrie drumul spre neant al tânărului Stefan (Klaus Grünberg) sub atenta îndrumare a Estellei (Mimsy Farmer), un personaj arhetipal pentru un înger al morţii, spaima refulată a oricărui bărbat. Acest drum duce prin toate locurile comune ale unui deceniu de libertinaj şi excese narcotice, de la prima ţigară cu marijuana şi până la dependenţa fatală de heroină.
     Cea mai mare parte a filmului este filmată în Ibiza şi primeşte, ca atare, o parte din parfumul insulei de odinioară. Iar soarele e şi el unul dintre personajele acestui film.

     În cazul de faţă, muzica şi filmul formează un tot unitar emblematic pentru deceniul al şaptelea al secolului trecut.
     Aceată îmbinare fericită a talentului regizoral al lui Barbet Schroeder cu geniul muzical al celor patru componenţi ai Pink Floyd se va repeta, câţiva ani mai târziu, în filmul "La vallée" (Obscured by Clouds). Între aceste două coloane sonore, Pink Floyd mai realizează o coaborare cinematografică, de data aceasta cu Michelangelo Antonioni, pentru "Zabriskie Point". Despre "The Wall" apărut la peste un deceniu distanţă nu mai vorbesc, întrucât cade într-o altă categorie de producţie cinematografică.

     După cum am spus şi în prezentarea subtitrării, m-am ferit a comite sacrilegiul de a traduce versurile cântecelor. Ele nu pot fi separate de muzică. Orice încercare în această direcţie ar duce la alterarea metaforei.
     Pe de altă parte, la cele sfinte suntem obligaţi să ne raportăm cu pioşenie.

     Iar ca să încerc o concluzie la ceea ce reprezintă filmul prezentat vă voi spune că dacă doriţi o călătorie psihedelică, ar fi de dorit să evitaţi calea chimică şi să vă lăsaţi purtaţi de muzică.

Drum bun!

Pieţele futures, la zi.

(click to enlarge)

     În ceea ce priveşte pieţele futures, evoluţia lor în luna precedentă este ilustrată în graficul din imaginea alăturată, care vorbeşte de la sine.
   
 Voi face, aşadar, doar câteva scurte observaţii:

• - Am avut parte de o piaţă preponderent bullish, dacă privim ansamblul pieţelor futures ca un tot.
• - Singura scădere semnificativă a realizat-o yenul japonez, a cărui situaţie am comentat-o în articolul dedicat valutelor
• - Toţi indicii tranzacţionaţi la CME au fost pe verde, aşa cum semnalam şi în postarea precedentă, în care luam în consideraţie cotaţiile spot.
• - În cazul metalelor preţioase se remarcă evoluţiile Palladiumului şi a Platinei care au prezentat creşteri susţinute, spre deosebire de mult mai lichidele Aur şi Argint a căror evoluţie s-a cantonat în limita volatilităţii zilnice.
• - Bumbacul deţine recordul de creştere al acestei luni, cu un plus de 10,6 %.

     Pentru previziunile pentru următoarele săptămâni voi face apel la consideraţiile făcute în ultimele două articole de pe blog, cu observaţia că mă astept la un grafic sinoptic preponderent verde, poate chiar mai intens decât cel actual, şi îmi menţin accentul asupra metalelor.
     În rest, ca de obicei, semnalele le veţi primi în privat.

Succes!

Pieţele de acţiuni, la zi

     Se întâmplă un lucru curios, la prima vedere: pieţele de acţiuni, şi nu numai ele, zburdă ca mieii pe câmpii, de parcă ari fi dat deja primăvara în economia mondială, după o iarnă atât de lungă. Dacă ne uităm însă la indicatorii macroeconomici,aşa cum vom face mai încolo, nici vorbă de aşa ceva. Economia e încă incredibil de fragilă.
     De unde, atunci, frenezia asta? Din uşurarea de la începutul anului, legată de plafonul fiscal american? E deja "old news". E, totuşi, vorba de optimism. De unde vine el?
     De nicăieri. Sau, mai bine zis, vine pur şi simplu din setea de optimism. Optimismul a lipsit de pe pieţele de acţiuni de şase ani, dintre care doi de cădere, şi ceilalţi patru de piaţă bullish caracterizată însă de incertitudine.
     Trebuie să mă întorc cu doi ani în urmă când publicam un articol a cărui concluzie era faptul că pieţele globale sunt lipsite de conţinut obiectiv, totul fiind bazat doar pe percepţie. Ei bine, percepţia generală acum e aceea că ar cam fi timpul ca investitorii să devină optimişti. Iar ei, investitorii, sunt mânaţi de spirit gregar, aşa că se lansează cu mic, cu mare, în horă.
     Să vedem, aşadar, de ce exuberanţa de care vorbeam nu are baze obiective, economice. Şi voi vorbi în special de cazul Statelor Unite care încă dau tonul pe pieţe.

(DJIA - click to enlarge)

Majorele valutare, la zi.

     În vara lui 2012, când toată lumea cânta prohodul unui EURO aflat în cădere liberă şi când în toate cercurile se dicuta despre sfârşitul monedei unice în perspectiva părăsirii zonei Euro de către Grecia, urmată de Germania, etc., eu publicam pe un blog un articol intitulat "De ce nu va sucomba Euro?".
     La acea vreme, moneda unică se găsea undeva pe la 1,2200 USD, în cădere liberă, cum spuneam.

 (click to enlarge)

   După nici şase luni, în momentul în care scriu aceste rânduri, Euro tocmai a trecut de 1,3700 şi încă nu dă semne de oboseală. În termeni  procentuali asta înseamnă o apreciere de 12,3%.