Dobitoace eurosceptice şi români manipulaţi

De la început vreau să spun că nu sunt vreun specialist în siguranţă alimentară sau sanitar-veterinară.

Ceea ce vreau să vă aduc în atenţie nu reprezintă decât o temă de reflecţie pentru fiecare dintre noi, în calitatea noastră de consumatori, bazată pe nişte observaţii personale de bun simţ. Iar ceea ce m-a determinat să pun „pe hârtie” aceste observaţii a fost reacţia mamei mele, o bătrânică sprintenă de 83 de ani care m-a anunţat, dezamăgită, că n-ar trebui să mai bem lapte, căci a auzit ea la TV că e infestat cu „nuştiuce”.

Decizia de politică monetară a ECB

Atenţie!

      După cum nu mă îndoiesc că ştiţi, mâine, 7 martie, va avea loc anunţarea deciziei de politică monetară a Băncii Centrale Europene (ECB), urmată de tradiţionala conferinţă de presă a conducerii instituţiei.
      În condiţiile în care un război mai rece sau mai înfierbântat al valutelor se găseşte deja în fazele sale preliminare, cu Bank of Japan (BOJ) furând startul şi cu Federal Reserve (FED) înarmându-se la vedere, ochii tuturor se îndreaptă spre ECB care parea mai neîncrezătoare până acum, sau poate doar preocupată mai mult de pericolele interne care o destabilizează.
Opinia majoritară se îndreaptă spre o reducere a dobânzii de referinţă, în situaţia dată. (nu vă bazaţi pe asta)

Un sfat pentru toţi cei care tranzacţionează în virtutea ştirilor de acest gen:
       Faceţi-vă, ca de obicei, analizele proprii. Atunci când sunteţi convinşi că aţi ajuns la concluzia finală asupra abordării acestei situaţii şi aţi stabilit modul în care veţi întra în piaţă., trageţi adânc aer în piept şi ACŢIONAŢI EXACT INVERS!  
      Şi faceţi lucrul ăsta ca un antrenament pentru NFP.

      O altă abordare ar fi aceea de a aştepta semnalele mele care nu vor întârzia să apară, în timp real, pe canalele cunoscute.
      Până atunci, mai citiţi o dată analizele furnizate în ultimele trei săptămâni, pentru a vă familiariza cu efectul pe care decizia îl va avea asupra celorlalte pieţe.

Pe mâine!
Şi pe poimâine!

Searching for Sugar Man (2012)

     În această după-amiază a Oscarurilor n-am să amintesc nici de Daniel Day-Lewis, nici de Argo, nici de Lincoln, nici de Spielberg şi, în niciun caz, despre vreun covor roşu.

     Totuşi, va fi vorba şi de Oscar, şi de statutul de artist, şi de cel de vedetă, şi chiar de un covor (alb, de data asta).
     Şi ca să terminăm cu Oscarul, voi arăta doar că filmul despre care am să vorbesc beneficiază de o nominalizare la "Cel mai bun documentar".

     "Searching for Sugar Man" e un film aflat undeva la graniţa dintre musical, documentar sociologic şi poveste cu zâne.
     El vorbeşte despre încercarea unor fani sud-africani de a da de urma idolului lor din tinereţe, un anume cântăreţ de folk pe nume Rodriguez. Până aici, nimic deosebit. Ineditul poveştii, partea sa incredibilă, ni se dezvăluie atunci când începem să aflăm că artistul în cauză, deşi a inspirat o întreagă generaţie care a răsturnat un regim opresiv, dezavuat la scară planetară, era un cvasi-necunoscut în ţara lui de baştină. Mai mult decât atât, nici măcar el, Rodriguez, n-avea habar ce succes imens au avut cele două discuri ale sale în Africa de Sud. Probabil că vorbele lui Christos, "Nimeni nu e profet în ţara lui" nu-i spuneau mare lucru.

Despre bani, bănci şi alte jucării (V)

      În cele ce urmează, am să încerc a prezenta o concluzie a articolelor pe tema banilor şi a băncilor pe care le-aţi putut urmări în ultimele zile pe acest blog, pe baza unui articol publicat de autorul canadian Paul Gignon.

De unde vin banii?

     Simplul răspuns la mica noastră întrebare este DATORIE. Fie sub formă de bani de hârtie, fie sub formă de numere pe un ecran de calculator, toţi banii (exceptând monedele) reprezintă "atestări ale creditului".

     Ce e numerarul şi de unde vine el? El poate consta în bucăţile de hârtie cu care ne-am obişnuit sau poate reprezenta credit la Banca Naţională pe care băncile îl folosesc pentru a-şi regla conturile între ele. Numerarul în formă de credit e întotdeauna convertibil în bani de hârtie, la cerere.

     Aşadar, de unde vin ei, banii? Sunt tipăriţi, pur şi simplu, de căre guvern, aşa cum vedem la televizor?

     NU. Banii sunt creaţi din nimic, de către Banca Centrală a ţării (care e, de multe ori, o instituţie privată). Banca Centrală îi tipăreşte pur şi simplu, pentru costul efectiv al tipăririi, în numele guvernului sau al unei entităţi private. Banca Centrală foloseşte apoi aceşti bani pe care îi crează din nimic pentru a cumpăra datorie publică purtătoare de dobândă sub forma obligaţiunilor guvernamentale.

Despre bani, bănci şi alte jucării (IV)

     Am văzut, în episodul precedent, cum rata banilor nou creaţi din neant, adică din credit, să fie limitată la de nouă ori valoarea cantităţii de aur deţinută în depozit.
     Credeţi, cumva, că asta e culmea tupeului? Vă înşelaţi. Acest lucru era valabil pe când bancherii erau încă sub zodia inocenţei. Acum, nici măcar această limitare nu mai este valabilă.

     Cu timpul, sistemul de rezervă fracţională, cu sistemul său de bănci interconectate aflat sub tutela unei bănci centrale a devenit sistemul monetar dominant al lumii. Aşa cum am arătat anterior, însăşi noţiunea de "bani" şi-a modificat sensul, ne mai existând nicio legătură între bani şi vreo cantitate anume de metal preţios care să-i susţină. În aceste condiţii, nici măcar crearea de bani noi prin credit nu va mai putea fi legată de o anume rezervă de aur, ci va fi raportată la cantitatea de bani depozitată de o bancă. Adică la cantitatea de credit, adică de ceva abstract. Adică, de nimic concret.

Despre bani, bănci şi alte jucării (III)

     Cererea de împrumuturi se afla în continuă creştere din cauza expansiunii economice, iar bancherul nostru era limitat în acordarea lor de cantitatea de aur pe care o avea în depozit şi care aparţinea clienţilor săi, deponenţi.
     Atunci îi vine o idee şi mai îndrăzneaţă:
     Din moment ce nimeni, în afară de el însuşi, nu ştia cu exactitate ce se găseşte în seiful său, a început să emită cecuri pentru aur inexistent. Se baza pe faptul că atâta timp căt deponenţii nu-şi solicitau simultan aurul înapoi, nimeni nu şi-ar fi putut da seama de schema sa frauduloasă.
Şi astfel, schema continua să funcţioneze generând o avere fabuloasă pentru bancherul nostru, pe baza dobânzii încasate pe aur inexistent.
 

Despre bani, bănci şi alte jucării (II)

     Meşterul nostru aurar elibera, aşadar, chitanţe clienţilor care îşi adăposteau aurul în pivniţa sa. După un timp, el a constatat că cei care veneau să-şi retragă aurul din depozitul său se arătau tot mai rar şi niciodată cu toţii odată. Asta, dn cauză că oamenii începuseră să folosească în tranzacţiile între ei chitanţele emise de aurar, considerându-le mai practice.
     Acest lucru l-a determinat pe întreprinzătorul aurar să ânceapă o nouă afacere, prin care împrumuta aur încasând o dobândă. Iar cum chitanţele sale (cecurile) erau acceptate deja la plată, clienţi au început să ceară ca împrumut aceste chitanţe în locul aurului.

     Activitatea economică se dezvolta continuu, aşa că din ce în ce mai mulţi oameni apelau la împrumuturile sale pentru a-şi extinde afacerile.
     În acest moment, eroului nostru îi vine o idee genială. Amintindu-şi că niciodată cei care depozitaseră aurul în custodia sa nu veneau cu toţii să şi-l retragă el se gândi că poate să elibereze chitanţe sub formă de împrumut care erau acoperite şi de aurul deponenţilor, nu numai al său propriu, mărindu-şi substanţial câştigurile. Toate lucrurile mergeau ca pe roate, atâta timp cât clienţii îşi plăteau la timp datoriile, iar deponenţii nu erau la curent cu aceste activităţi.