Dobitoace eurosceptice şi români manipulaţi

De la început vreau să spun că nu sunt vreun specialist în siguranţă alimentară sau sanitar-veterinară.

Ceea ce vreau să vă aduc în atenţie nu reprezintă decât o temă de reflecţie pentru fiecare dintre noi, în calitatea noastră de consumatori, bazată pe nişte observaţii personale de bun simţ. Iar ceea ce m-a determinat să pun „pe hârtie” aceste observaţii a fost reacţia mamei mele, o bătrânică sprintenă de 83 de ani care m-a anunţat, dezamăgită, că n-ar trebui să mai bem lapte, căci a auzit ea la TV că e infestat cu „nuştiuce”.

E un lucru cert că nu e singura persoană care gândeşte astfel şi de aceea vreau să vă supun atenţiei nişte fapte, în înşiruirea lor cronologică, invitându-vă să reflectaţi singuri asupra lor.

De câteva săptămâni încoace suntem bombardaţi pe toate canalele media cu ştiri apocaliptice în legătură cu mâncarea noastră cea de toate zilele.

Totul a început odată cu scandalul cărnii de cal descoperită în nişte semipreparate aflate în galantarele din Europa, pe post de carne de vită. Prima reacţie a celor implicaţi a fost arătarea cu degetul a României, pe post de suspect de serviciu. Ce mai contează că ancheta declanşată la nivel european a arătat că ţara noastră nu are nimic de-a face cu povestea asta? Răul fusese deja făcut, iar exportatorii români de carne au simţit-o pe pielea lor.

Nu trece săptămâna şi începem a vedea cum râurile noastre carne de cal poartă, în timp ce micii noştri tradiţionali încep a necheza pe grătare. Ştiri de natură a oripila consumatorul mioritic.

Vocile care arată că nu-i niciun bai, în sine, a mânca o carne de cal şi că această carne are valori nutritive superioare celei de vită se fac cu greu auzite în corul mediatic. La fel se întâmplă şi cu concluzia de bun simţ conform căreia cei vinovaţi de aceste lucruri le-au săvârşit din motive ce ţin de pungăşie, şi nu de terorism alimentar.

Ca pe bandă vor apărea mai apoi puii cu salmonela şi curcanii cu reziduuri de antibiotice  (sau, invers, că nici nu mai contează)

Ultima calamitate alimentară este laptele „contaminat” cu aflatoxină. Aici m-am documentat puţin şi pot să vă spun că „aflatoxina” este o toxină produsă de anumite mucegaiuri care infestează furajele în anumite condiţii de temperatură şi umezeală şi care, prim furajarea vitelor trece în lapte sub o anumită formă, al cărui conţinut maxim admisibil, în PPM (părţi pe milion), este stabilit prin normative europene de siguranţă alimentară.

Aşa după cum arată specialiştii, prezenţa aflatoxinei în laptele brut şi în produsele lactate e cvasi-inerentă, mai ales în condiţiile unei ierni calde aşa cum a fost cea pe care tocmai am depăşit-o. Prin urmare, nu prezenţa aflatoxinei în lapte trebuie să ne îngrijoreze, ci doar prezenţa ei în cantităţi care depăşesc nivelurile admisibile. Iar până acum nimeni nu a făcut vreo referire la depăşirea acestor niveluri de siguranţă, ci doar a prezenţei aflatoxinei, care, aşa cum am văzut, nu e un lucru ieşit din comun.

Cam astea ar fi faptele.

Acum să stăm să le judecăm puţin, ca nişte ardeleni de nadejde ce ne aflăm.

Care e, oare, probabilitatea ca toate aceste necazuri, de care până acum nu auzeam decât sporadic, să se abată asupra industriei noastre agro-alimentare brusc şi deodată?

Una, cu siguranţă, mult prea mică în condiţii normale. Aşadar, ceva e nenatural la mijloc.

Dar ce-o fi oare?

Păi, ca să ne luminăm, să ne gândim puţin la statutul pe care Romania îl are în Europa.

Nu e cazul să vă amăgiţi gândind că ţara asta a ajuns în UE din cauza meritelor ei deosebite. Nici vorbă de aşa ceva. Suntem în UE pentru că EI aveau nevoie de NOI acolo, ca să ne poată cumpăra cu totul la preţ de nimic, şi pentru a fi o piaţa de 20 de milioane de consumatori pentru excedentele producţiei lor industriale şi agro-alimentare.

Nu vă amăgiţi că nu suntem primiţi în Schengen din cauza MCV-ului. Ăsta e doar un pretext, cum un pretext sunt şi hoardele de români care, chipurile, ar urma să inunde piaţa vestică a forţei de muncă.

În spatele acestui refuz nu stau altceva decât raţiuni economice. România, prin poziţia ei, ar fi o poartă principală de intrare în UE a rutelor comerciale din orient şi din zona Mării Negre. Acest lucru înseamnă un izvor de taxe comerciale precum şi de vize pe care în loc de EI, le vom încasa NOI. De ce şi-ar dori Ei aşa ceva, mai ales acum în vremuri de criză?

Aşa se întâmplă şi cu industria noastră agro-alimentară. Cum-necum, în ultimii ani produsele noastre şi-au găsit calea spre mesele europenilor. Iar pentru a ajunge acolo, ele au trebuit să înlocuiască ceva. Ce anume? Produsele LOR.

La noi, după o invazie a produselor de o calitate indoielnică venite mai ales din UE, lumea părea a se trezi şi a reveni la produsele noastre tradiţionale. Din nou, înlocuind produsele LOR.

În lumina faptelor de mai sus, mai priviţi odată spre coincidenţele de care vorbeam la început. Vă mai par ele nişte simple coincidenţe?

Nu pot să închei fără a remarca rolul nefast al mass–media în toată această poveste.

Face din orice ţânţar armăsar, titluri de prima pagină din fapte banale, reuşind să aprindă şi să întreţină o isterie la nivel naţional. Tot ce pot spera e că o fac din prostie. Altfel, ar fi cu mult mai tragic.