luni, 16 decembrie 2013

Carl Sagan despre guvernare, scepticism şi pseudoştiinţă

      Pentru cei care sunt mai tineri, Carl Sagan a fost una dintre cele mai luminate minţi ale sfârşitului de secol XX.
      A fost unul dintre promotorii exobiologiei şi ai programului SETI (Search for ExtraTerrestrial Inteligence). A militat pentru răspândirea cunoştinţelor ştiintifice în rândul maselor.
      Cei de vârsta mea îşi amintesc, poate, cu câtă nerăbdare aşteptam, la începuturile anilor '80, difuzarea fiecărui episod al serialului său documentar "COSMOS", sau îşi vor aminti despre "Creierul lui Broca", un elogiu adus ştiinţei, singura lui lucrare publicată în româneşte înainte de 1989. Deasemenea, este autorul romanului care a stat la baza blockbusterului "Contact", al lui Robert Zemeckis, cu Jodie Foster în rolul principal, film apărut în 1997, la un an de la moartea savantului.

Am nimerit peste o înregistrare a ultimului său interviu, un fragment din acesta ridicând o problemă la care cred că ar trebui să medităm cu toţii:

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limba engleză mi-am permis să transcriu conţinutul acestui fragment, mai jos:

vineri, 31 mai 2013

Puneţi mâna pe Gigel, ca să fiţi la fel ca el!



      Am să vă rog, pentru început, să revedeţi referinţa la George Soros făcută în acest articol, publicat pe blog în luna mai a anului trecut.

      Iată că lucrurile se repetă, de data aceasta pe terenul celei mari mari pieţe de acţiuni.

      Aflăm din SNL Financial cum că prietenul Georgică tocmai şi-a lichidat poziţiile deţinute la unele dintre cele mai mari bănci americane, cum ar fi JPMorgan-Chase, Sun Trust, Capitol One sau Morgan Stanley, în timp ce la celelalte, şi-a redus semnificativ expunerea. Acelşi lucru l-a făcut şi cu participaţiunile sale la AIG, pe care le-a redus cu două treimi. De fapt, portofoliul de acţiuni deţinut de Gigel s-a subţiat cu vreo 80% în ultimele 2-3 luni.


miercuri, 29 mai 2013

Nostalgia după Escudo prinde glas în Portugalia



     În ultima vreme parcă asistăm la un concurs pentru a vedea care dintre ţările partcipante are mai mult sânge în puţă pentru a părăsi prima Zona Euro. în acest context, o mişcare importantă vine din Portugalia, aflăm din Wall Street Journal.

     O carte a unui economist portughez a starnit furori odată cu lansarea sa, în urmă cu o lună: a ajuns intantaneu în vârful listei de best-seller din Portugalia, devansând câteva cărţi despre dietele la modă, sau popularul roman erotic "Fifty Shades of Grey".

     Cartea intitulată "De ce ar trebui să renunţăm la Euro", a lui Joao Ferreira do Amaral, a contribuit la iniţierea unei dezbateri publice în Portugalia în legătură cu cauza reală a situaţiei precare a economiei ţării: e doar mult hulita austeritate necesară pentru asigurarea Bailoutului european de vină, sau e vorba de moneda unică?

     Luări de poziţie în conferinţe publice, dezbateri televizate, articole de presă, laolaltă cu politicieni, încep să exploreze o chestiune care până acum era apanajul doar al cercurilor universitare, şi anume: are Portugalia vreo posibilitate realistă de redresare în cadrul Eurozonei?

vineri, 24 mai 2013

Vincent în Deltă

     În urmă cu câţiva ani mă găseam în Delta Dunării, într-o vacanţă pe care am dedicat-o frumuseţilor naturii. A fost un prilej ideal pentru a surprinde în imagini multe din aceste minuni. Pe vremea aceea nu erau la îndemână camerele foto digitale, aşa încât fotografiile au fost făcute pe film foto.
     Nu mică mi-a fost mirarea atunci când, develoăpând aceste fotografii, una din ele mi-a atras atenţia. Semăna extraordinar de bine cu imaginea din memoria mea a unui tablou pe care îl văzusem la Muzeul Van Gogh din Amsterdam. Era vorba despre un tablou din perioada pariziană a artistului, intitulat "Ciocârlie în lanul de grâu".
     Lăsând laoparte faptul că în loc de grâu eu aveam în poză stufăriş, iar în loc de ciocârlie apare o lişiţă, cred că asemănarea celor două imagini este, totuşi, una frapantă:
Vincent Van Gogh - Ciocârlie în lanul de grâu (1887), ulei pe pânză
Eu - Lişiţă în stufăriş (2004), poză pe hârtie :-)



sâmbătă, 18 mai 2013

Când cresc mare, am să mă fac analist strategic

Foto: AFP
Trecând în revistă saiturile de ştiri dau, ieri, peste un titlu mare: "Cinci momente strategice în viziunea lui George Friedman".
Ce aflăm noi de acolo?
Păi, din preambul ni se povesteşte cum că "Specialistul în geopolitică și fondatorul agenției de analize militare Stratfor, George Friedman, a ținut, vineri, un discurs la Banca Națională a României, evenimentul desfășurându-se sub patronajul guvernatorului Mugur Isărescu. Analistul de politică externă Bogdan Chirieac a identificat cinci momente de o importanță vitală în viziunea lui Friedman, invocate de acesta în discursul său."
"Interesant!" îmi spun în sinea mea şi citesc mai departe, ca să văd ce a identificat oare el, B.C., în discursul distinsului personaj. Şi aflu.

miercuri, 3 aprilie 2013

Criza financiară cipriotă: Confiscarea depozitelor bancare

Atunci când vorbim de macroeconomie, în termeni valorici, avem de-a face cu sume de ordinul miliardelor. Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceste valori se găsesc dincolo de ceea ne putem reprezenta prin puterea minţii. Acesta e motivul pentru care Demonocracy face apel la infografice pentru ca fiecare să înţeleagă mai bine dimensiunea problemelor cu care se confruntă economia mondială.

De cele mai multe ori, acestea vorbesc de la sine. În cazul arătat în titlu consider că sunt necesare unele comentarii pentru cei mai puţin obişnuiţi cu terminologia caracteristică.

luni, 1 aprilie 2013

Cutia Pandorei


     Se întâmplă să vorbim despre legenda Pandorei şi a cutiei sale deschise de Epimeteu în contextul furnizat de întâmplările petrecute în ultimul timp într-un ţinut de legendă şi anume Insula Afroditei.
Legenda spune că în Cutia Pandorei Zeus a cerut Olimpienilor să pună toate relele din lume. Cu toţii l-au ascultat, în afară de Atena care puse în cutie Speranţa.
     Atunci când curiozitatea l-a împins pe Epimeteu să deschidă Cutia Pandorei pentru a vedea ce conţine, toate relele s-au răspândit în lume. Speriat, acesta a trântit capacul înapoi, fără a băga de seamă că înîuntru mai rămăsese Speranţa.

     În povestea noastră, Pandora este Sistemul Bancar bazat pe rezervă fracţionară, iar rolul lui Epimeteu este jucat de troica UE + FMI + BCE.

miercuri, 27 martie 2013

Drang nach Europa - 2 (până-n Cipru!)


    În postarea anterioară argumentam de ce Germania este principala beneficiară a actualei construcţii politice europene.
În cele ce urmează, am să merg mai departe, arătând că aceeaşi ţară este şi principala beneficiară a construcţiei monetare la nivel european.

    Arătam, aşadar, cum hegemonia germană s-a putut realiza mai întâi sub aspect economic, prin înlăturarea barierelor comerciale în interiorul UE. Un alt vehicul de primă importanţă pentru hegemonia germană l-a constituit adoptarea monedei unice. printr-un mecanism foarte simplu, pe care am să vi-l prezint în continuare.

marți, 26 martie 2013

Drang nach Europa

    Vă amintiţi cum justifica Băsescu incapacitatea sa de negocia un buget al Uniunii Europene avantajos României pentru următorul exerciţiu bugetar unional? Cică nu poţi să ceri mai mult Germaniei şi celorlalte ţări net contributoare la bugetul unional, căci nu e frumos.
    Lăsăm laoparte discuţia dilematică asupra subiectului Băsescu, adică dacă avem de-a face, în cazul său, cu o crasă incompetenţă sau cu o vânzare în interes propriu a intereselor naţionale pe care se presupune că ar trebui să le reprezinte. Trecem şi peste faptul că, datorită "competenţei" guvernelor pe care le-a girat, România este, de facto, un contributor net la bugetul Uniunii Europene.
    Ceea ce vreau să scot în evidenţă este lipsa de substanţă a motivului invocat de entitatea cotrocenistă din punctul de vedere strict al enunţului, în context istoric şi actual.

vineri, 22 martie 2013

Invictus

William Ernest Henley
William Ernest Henley  (1849 - 1903)

a fost un reputat jurnalist, critic literar şi poet englez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
      A suferit, încă din copilărie, de tuberculoză osoasă, o boală în urma căreia i-a fost amputat un picior.
      Se spune că a scris "Invictus" în urma acestei întâmplări, pentru a-şi exprima hotărârea de a-şi lua soarta în piept şi a lupta cu fruntea sus cu boala necruţătoare şi urmările ei.
      Şi iată cum, dintr-o întâmplare tragică s-a născut unul dintre cele mai inspiraţionale poeme ale umanităţii.

joi, 21 martie 2013

Limba noastră-i o comoară

      În urmă cu ceva ani, o întâmplare banală mi-a scos în cale o persoană deosebită, ale cărei preocupări în context literar-artistic mi-au stârnit nu numai admiraţia, ci şi un respect profund.
      Anii s-au scurs, iar amintirea ei a trecut, inevitabil, în inconştient.
      O altă întâmplare, la fel de banală, a făcut să regăsesc semnătura acelei persoane în pagina culturală a unei gazete respectabile. Pe măsură ce-i citeam cronica, un zâmbet larg mi se întipărea pe chip, în timp ce amintirile începeau să revină, nealterate de trecerea timpului. Ceea ce contribuia din greu la această stare de fapt era stilul său inconfundabil. Iar ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, am să vă redau nişte fragmente de critică literar-artistică.
 (no copyright infringement intended):

miercuri, 20 martie 2013

Dobitoace eurosceptice şi români manipulaţi



De la început vreau să spun că nu sunt vreun specialist în siguranţă alimentară sau sanitar-veterinară.

Ceea ce vreau să vă aduc în atenţie nu reprezintă decât o temă de reflecţie pentru fiecare dintre noi, în calitatea noastră de consumatori, bazată pe nişte observaţii personale de bun simţ. Iar ceea ce m-a determinat să pun „pe hârtie” aceste observaţii a fost reacţia mamei mele, o bătrânică sprintenă de 83 de ani care m-a anunţat, dezamăgită, că n-ar trebui să mai bem lapte, căci a auzit ea la TV că e infestat cu „nuştiuce”.

miercuri, 6 martie 2013

Decizia de politică monetară a ECB

Atenţie!

      După cum nu mă îndoiesc că ştiţi, mâine, 7 martie, va avea loc anunţarea deciziei de politică monetară a Băncii Centrale Europene (ECB), urmată de tradiţionala conferinţă de presă a conducerii instituţiei.
      În condiţiile în care un război mai rece sau mai înfierbântat al valutelor se găseşte deja în fazele sale preliminare, cu Bank of Japan (BOJ) furând startul şi cu Federal Reserve (FED) înarmându-se la vedere, ochii tuturor se îndreaptă spre ECB care parea mai neîncrezătoare până acum, sau poate doar preocupată mai mult de pericolele interne care o destabilizează.
Opinia majoritară se îndreaptă spre o reducere a dobânzii de referinţă, în situaţia dată. (nu vă bazaţi pe asta)

Un sfat pentru toţi cei care tranzacţionează în virtutea ştirilor de acest gen:
       Faceţi-vă, ca de obicei, analizele proprii. Atunci când sunteţi convinşi că aţi ajuns la concluzia finală asupra abordării acestei situaţii şi aţi stabilit modul în care veţi întra în piaţă., trageţi adânc aer în piept şi ACŢIONAŢI EXACT INVERS!  
      Şi faceţi lucrul ăsta ca un antrenament pentru NFP.

      O altă abordare ar fi aceea de a aştepta semnalele mele care nu vor întârzia să apară, în timp real, pe canalele cunoscute.
      Până atunci, mai citiţi o dată analizele furnizate în ultimele trei săptămâni, pentru a vă familiariza cu efectul pe care decizia îl va avea asupra celorlalte pieţe.


Pe mâine!
Şi pe poimâine!

duminică, 24 februarie 2013

Searching for Sugar Man (2012)

     În această după-amiază a Oscarurilor n-am să amintesc nici de Daniel Day-Lewis, nici de Argo, nici de Lincoln, nici de Spielberg şi, în niciun caz, despre vreun covor roşu.

     Totuşi, va fi vorba şi de Oscar, şi de statutul de artist, şi de cel de vedetă, şi chiar de un covor (alb, de data asta).
     Şi ca să terminăm cu Oscarul, voi arăta doar că filmul despre care am să vorbesc beneficiază de o nominalizare la "Cel mai bun documentar".

     "Searching for Sugar Man" e un film aflat undeva la graniţa dintre musical, documentar sociologic şi poveste cu zâne.
     El vorbeşte despre încercarea unor fani sud-africani de a da de urma idolului lor din tinereţe, un anume cântăreţ de folk pe nume Rodriguez. Până aici, nimic deosebit. Ineditul poveştii, partea sa incredibilă, ni se dezvăluie atunci când începem să aflăm că artistul în cauză, deşi a inspirat o întreagă generaţie care a răsturnat un regim opresiv, dezavuat la scară planetară, era un cvasi-necunoscut în ţara lui de baştină. Mai mult decât atât, nici măcar el, Rodriguez, n-avea habar ce succes imens au avut cele două discuri ale sale în Africa de Sud. Probabil că vorbele lui Christos, "Nimeni nu e profet în ţara lui" nu-i spuneau mare lucru.


vineri, 22 februarie 2013

Despre bani, bănci şi alte jucării (V)

      În cele ce urmează, am să încerc a prezenta o concluzie a articolelor pe tema banilor şi a băncilor pe care le-aţi putut urmări în ultimele zile pe acest blog, pe baza unui articol publicat de autorul canadian Paul Gignon.



De unde vin banii?


     Simplul răspuns la mica noastră întrebare este DATORIE. Fie sub formă de bani de hârtie, fie sub formă de numere pe un ecran de calculator, toţi banii (exceptând monedele) reprezintă "atestări ale creditului".

     Ce e numerarul şi de unde vine el? El poate consta în bucăţile de hârtie cu care ne-am obişnuit sau poate reprezenta credit la Banca Naţională pe care băncile îl folosesc pentru a-şi regla conturile între ele. Numerarul în formă de credit e întotdeauna convertibil în bani de hârtie, la cerere.

     Aşadar, de unde vin ei, banii? Sunt tipăriţi, pur şi simplu, de căre guvern, aşa cum vedem la televizor?

     NU. Banii sunt creaţi din nimic, de către Banca Centrală a ţării (care e, de multe ori, o instituţie privată). Banca Centrală îi tipăreşte pur şi simplu, pentru costul efectiv al tipăririi, în numele guvernului sau al unei entităţi private. Banca Centrală foloseşte apoi aceşti bani pe care îi crează din nimic pentru a cumpăra datorie publică purtătoare de dobândă sub forma obligaţiunilor guvernamentale.

joi, 21 februarie 2013

Despre bani, bănci şi alte jucării (IV)

     Am văzut, în episodul precedent, cum rata banilor nou creaţi din neant, adică din credit, să fie limitată la de nouă ori valoarea cantităţii de aur deţinută în depozit.
     Credeţi, cumva, că asta e culmea tupeului? Vă înşelaţi. Acest lucru era valabil pe când bancherii erau încă sub zodia inocenţei. Acum, nici măcar această limitare nu mai este valabilă.

     Cu timpul, sistemul de rezervă fracţională, cu sistemul său de bănci interconectate aflat sub tutela unei bănci centrale a devenit sistemul monetar dominant al lumii. Aşa cum am arătat anterior, însăşi noţiunea de "bani" şi-a modificat sensul, ne mai existând nicio legătură între bani şi vreo cantitate anume de metal preţios care să-i susţină. În aceste condiţii, nici măcar crearea de bani noi prin credit nu va mai putea fi legată de o anume rezervă de aur, ci va fi raportată la cantitatea de bani depozitată de o bancă. Adică la cantitatea de credit, adică de ceva abstract. Adică, de nimic concret.

miercuri, 20 februarie 2013

Despre bani, bănci şi alte jucării (III)

     Cererea de împrumuturi se afla în continuă creştere din cauza expansiunii economice, iar bancherul nostru era limitat în acordarea lor de cantitatea de aur pe care o avea în depozit şi care aparţinea clienţilor săi, deponenţi.
     Atunci îi vine o idee şi mai îndrăzneaţă:
     Din moment ce nimeni, în afară de el însuşi, nu ştia cu exactitate ce se găseşte în seiful său, a început să emită cecuri pentru aur inexistent. Se baza pe faptul că atâta timp căt deponenţii nu-şi solicitau simultan aurul înapoi, nimeni nu şi-ar fi putut da seama de schema sa frauduloasă.
Şi astfel, schema continua să funcţioneze generând o avere fabuloasă pentru bancherul nostru, pe baza dobânzii încasate pe aur inexistent.
 

marți, 19 februarie 2013

Despre bani, bănci şi alte jucării (II)

     Meşterul nostru aurar elibera, aşadar, chitanţe clienţilor care îşi adăposteau aurul în pivniţa sa. După un timp, el a constatat că cei care veneau să-şi retragă aurul din depozitul său se arătau tot mai rar şi niciodată cu toţii odată. Asta, dn cauză că oamenii începuseră să folosească în tranzacţiile între ei chitanţele emise de aurar, considerându-le mai practice.
     Acest lucru l-a determinat pe întreprinzătorul aurar să ânceapă o nouă afacere, prin care împrumuta aur încasând o dobândă. Iar cum chitanţele sale (cecurile) erau acceptate deja la plată, clienţi au început să ceară ca împrumut aceste chitanţe în locul aurului.

     Activitatea economică se dezvolta continuu, aşa că din ce în ce mai mulţi oameni apelau la împrumuturile sale pentru a-şi extinde afacerile.
     În acest moment, eroului nostru îi vine o idee genială. Amintindu-şi că niciodată cei care depozitaseră aurul în custodia sa nu veneau cu toţii să şi-l retragă el se gândi că poate să elibereze chitanţe sub formă de împrumut care erau acoperite şi de aurul deponenţilor, nu numai al său propriu, mărindu-şi substanţial câştigurile. Toate lucrurile mergeau ca pe roate, atâta timp cât clienţii îşi plăteau la timp datoriile, iar deponenţii nu erau la curent cu aceste activităţi.

luni, 18 februarie 2013

Despre bani, bănci şi alte jucării

     Vă amintiţi de parabola cu moimele?

     Concluzia acesteia era aceea că ne-am obşnuit în aşa măsură cu unele lucruri care ne înconjoară, încât am încetat să ne punem întrebări în legătură cu modul în care interacţionăm cu ele. La sfârşitul prezentării îi invitam pe cititori să mediteze, în acest context, la noţiuni cum ar fi banii sau băncile. Nu întâmplător am făcut acest lucru, întrucât felul în care ne raportăm la bani este cât se poate de grăitor în lumina acestei parabole.

     Hai să vedem de ce.

     Ne-am învăţat cu toţii că banii, ca simbol al valorii, provin din tiparniţa unei agenţii guvernamentale. Câţi dintre noi ştiu oare că acest lucru este adevărat doar în proporţie de 5 %? Cei foarte puţini care ştiu asta, ştiu şi faptul că restul până la 100 % provin din împrumuturile şi ipotecile unor instituţii private numite "bănci".

   Pentru a explica această aserţiune voi prezenta o scurtă istorie romanţată a banilor şi băncilor.

duminică, 17 februarie 2013

Der amerikanische Freund (1977)


     În 1955, talentata doamnă Patricia Highsmith (romancier american care cunoscuse deja succesul prin "Strangers on a Train", ecranizat de Alfred Hitchcock) dădea naştere unui personaj pe nume Tom Ripley, erou a cinci romane şi a numeroase ecranizări.
     Tom Ripley, prototipul individului lipsit de moralitate, escroc şi criminal inveterat, a fost pe rând personificat de mari figuri ale cinematografiei mondiale: Alain Delon, Dennis Hopper, Matt Damon, John Malkovich, Barry Pepper, Ian Hart.
     Filmul lui Wim Wenders reprezintă prima ecranizare a romanului "Ripley's Game" (cel de al treilea al seriei dedicate lui Tom Ripley). O altă ecranizare a aceluiaşi roman va apărea în 2002, în regia Lilianei Cavani, cu John Malkovich în rolul lui Tom Ripley.

     Câteva cuvinte despre Wim Wenders.
     El este unul dintre cei mai mari regizori europeni, exponent al noului curent german, aclamat la nivel mondial şi unul din răsfăţaţii Festivalului de film de la Cannes.
     Personal, am fost atras în primul rând de documentarul "Buena Vista Social Club", în care urmăreşte eforturile lui Ry Cooder pentru a aduce în lumina reflectoarelor scenei internaţionale o serie de muzicieni cubanezi uitaţi. Lui îi vom datora recunoştinţa pentru că i-am ascultat şi i-am văzut cântând cu sufletul, cum numai nişte cubanezi get-beget ştiu să facă, pe Ibrahim Ferrer, Eliades Ochoa, Compay Segundo, Ruben Gonzalez, pentru a numi doar câţiva.
     În aceeaşi tradiţie a documentarului artistic se înscrie şi inegalabilul "Pina", dedicat Pinei Bausch, ultimul mare succes al regizorului german.

marți, 12 februarie 2013

La Vallée (1972)

    La Vallée reprezintă cea de a doua colaborare între Barbet Schroeder şi Pink Floyd, coloana sa sonoră fiind editată sub formă de LP sub numele de "Obscured by Clouds"

    Se pare că subiectul acţiunii filmului a fost doar un pretext pentru  Schroeder de a realiza un documentar antropologic,
Şi pentru că povestea contează mai puţin în acest film, am să-i fac un rezumat, întrucât un "spoiler" mic n-are ce rău să facă.

    La începutul filmului o întâlnim pe Viviane, o franţuzoaică ce-şi omoară plictiseala unei vieţi de nevastă de diplomat evadând în  Noua Guinee în căutare de obiecte de artizanat local pe care să le vândă prin intermediul unui boutique parizian.
    În timp ce se ocupa cu activităţile mai sus menţionate, cucoanei i se pune pata pe nişte pene de Pasăre a Paradisului, o specie rară şi protejată, simbol al insulei noastre. Iar dacă afli că penele cu pricina îi sunt prezentate de către un Făt-Frumos-cu-paloşul-gros (licenţă poetică via Cassa Loco), îţi va fi clar că pata în cauză se va extinde şi asupra numitului.
    Prietenul nostru se întâmplă să facă parte dintr-o gaşcă de hipioţi serios preocupaţi de umblatul pe coclauri în căutarea unei misterioase văi acoperite de nori în care ar fi urmat să-şi găsească, fiecare în parte şi toţi laolaltă, Paradisul propriu precum şi penele domnucăi.

vineri, 8 februarie 2013

More (1969)

     În ceea ce mă priveşte, am luat cunoştinţă cu filmul lui Scroeder via coloana sonoră semnată Pink Floyd.
     Am descoperit astfel o mică bijuterie cinematografică ce anunţa, încă de la debutul său regizoral, o carieră prodigioasă pentru realizatorul său.

     Filmul descrie drumul spre neant al tânărului Stefan (Klaus Grünberg) sub atenta îndrumare a Estellei (Mimsy Farmer), un personaj arhetipal pentru un înger al morţii, spaima refulată a oricărui bărbat. Acest drum duce prin toate locurile comune ale unui deceniu de libertinaj şi excese narcotice, de la prima ţigară cu marijuana şi până la dependenţa fatală de heroină.
     Cea mai mare parte a filmului este filmată în Ibiza şi primeşte, ca atare, o parte din parfumul insulei de odinioară. Iar soarele e şi el unul dintre personajele acestui film.

     În cazul de faţă, muzica şi filmul formează un tot unitar emblematic pentru deceniul al şaptelea al secolului trecut.
     Aceată îmbinare fericită a talentului regizoral al lui Barbet Schroeder cu geniul muzical al celor patru componenţi ai Pink Floyd se va repeta, câţiva ani mai târziu, în filmul "La vallée" (Obscured by Clouds). Între aceste două coloane sonore, Pink Floyd mai realizează o coaborare cinematografică, de data aceasta cu Michelangelo Antonioni, pentru "Zabriskie Point". Despre "The Wall" apărut la peste un deceniu distanţă nu mai vorbesc, întrucât cade într-o altă categorie de producţie cinematografică.

     După cum am spus şi în prezentarea subtitrării, m-am ferit a comite sacrilegiul de a traduce versurile cântecelor. Ele nu pot fi separate de muzică. Orice încercare în această direcţie ar duce la alterarea metaforei.
     Pe de altă parte, la cele sfinte suntem obligaţi să ne raportăm cu pioşenie.

     Iar ca să încerc o concluzie la ceea ce reprezintă filmul prezentat vă voi spune că dacă doriţi o călătorie psihedelică, ar fi de dorit să evitaţi calea chimică şi să vă lăsaţi purtaţi de muzică.

Drum bun!

duminică, 3 februarie 2013

Pieţele futures, la zi.

(click to enlarge)

     În ceea ce priveşte pieţele futures, evoluţia lor în luna precedentă este ilustrată în graficul din imaginea alăturată, care vorbeşte de la sine.
   
 Voi face, aşadar, doar câteva scurte observaţii:

  • - Am avut parte de o piaţă preponderent bullish, dacă privim ansamblul pieţelor futures ca un tot.
  • - Singura scădere semnificativă a realizat-o yenul japonez, a cărui situaţie am comentat-o în articolul dedicat valutelor
  • - Toţi indicii tranzacţionaţi la CME au fost pe verde, aşa cum semnalam şi în postarea precedentă, în care luam în consideraţie cotaţiile spot.
  • - În cazul metalelor preţioase se remarcă evoluţiile Palladiumului şi a Platinei care au prezentat creşteri susţinute, spre deosebire de mult mai lichidele Aur şi Argint a căror evoluţie s-a cantonat în limita volatilităţii zilnice.
  • - Bumbacul deţine recordul de creştere al acestei luni, cu un plus de 10,6 %.

     Pentru previziunile pentru următoarele săptămâni voi face apel la consideraţiile făcute în ultimele două articole de pe blog, cu observaţia că mă astept la un grafic sinoptic preponderent verde, poate chiar mai intens decât cel actual, şi îmi menţin accentul asupra metalelor.
     În rest, ca de obicei, semnalele le veţi primi în privat.

Succes!

sâmbătă, 2 februarie 2013

Pieţele de acţiuni, la zi

     Se întâmplă un lucru curios, la prima vedere: pieţele de acţiuni, şi nu numai ele, zburdă ca mieii pe câmpii, de parcă ari fi dat deja primăvara în economia mondială, după o iarnă atât de lungă. Dacă ne uităm însă la indicatorii macroeconomici,aşa cum vom face mai încolo, nici vorbă de aşa ceva. Economia e încă incredibil de fragilă.
     De unde, atunci, frenezia asta? Din uşurarea de la începutul anului, legată de plafonul fiscal american? E deja "old news". E, totuşi, vorba de optimism. De unde vine el?
     De nicăieri. Sau, mai bine zis, vine pur şi simplu din setea de optimism. Optimismul a lipsit de pe pieţele de acţiuni de şase ani, dintre care doi de cădere, şi ceilalţi patru de piaţă bullish caracterizată însă de incertitudine.
     Trebuie să mă întorc cu doi ani în urmă când publicam un articol a cărui concluzie era faptul că pieţele globale sunt lipsite de conţinut obiectiv, totul fiind bazat doar pe percepţie. Ei bine, percepţia generală acum e aceea că ar cam fi timpul ca investitorii să devină optimişti. Iar ei, investitorii, sunt mânaţi de spirit gregar, aşa că se lansează cu mic, cu mare, în horă.
     Să vedem, aşadar, de ce exuberanţa de care vorbeam nu are baze obiective, economice. Şi voi vorbi în special de cazul Statelor Unite care încă dau tonul pe pieţe.

(DJIA - click to enlarge)



vineri, 1 februarie 2013

Majorele valutare, la zi.

     În vara lui 2012, când toată lumea cânta prohodul unui EURO aflat în cădere liberă şi când în toate cercurile se dicuta despre sfârşitul monedei unice în perspectiva părăsirii zonei Euro de către Grecia, urmată de Germania, etc., eu publicam pe un blog un articol intitulat "De ce nu va sucomba Euro?".
     La acea vreme, moneda unică se găsea undeva pe la 1,2200 USD, în cădere liberă, cum spuneam.

 (click to enlarge)
   După nici şase luni, în momentul în care scriu aceste rânduri, Euro tocmai a trecut de 1,3700 şi încă nu dă semne de oboseală. În termeni  procentuali asta înseamnă o apreciere de 12,3%.

joi, 31 ianuarie 2013

Hoffman (1970)

     Trebuie să mărturisesc faptul că Peter Sellers se găseşte undeva prin fruntea listei mele de preferinţe în materie de actori de cinema. (hai să nu mă mai ascund după deget, e chiar primul).
     Cine ar putea uita triplul său recital din "Dr. Strangelove", sau personajul cu nume predestinat, Chance, din "Being There"? Asta ca să nu mai vorbim de neuitatul Inspector Clouseau din seria lui Blake Edwards, sau de indianul ingenuu  pe nume Hrundi V. Bakshi în "The Party" al aceluiaşi Blake Edwards. Toate aceste roluri reprezintă vârfuri ale artei actoriceşti pentru orice iubitor de film.
     De parcă nu ar fi suficient, iată şi cireaşa de pe tort: Mr. Hoffman, un personaj pe care Peter Sellers îl interpretează cu ochii. Nu glumesc! Faceţi un experiment şi urmăriţi, preţ de câteva scene, doar privirea personajului. E ceva de necrezut! Orice scenă aţi alege, de prima oară când îi apare în uşă Miss Smith, până ultimă oară cănd , în pragul aceleiaşi uşi revine aceeaşi Miss Smith, urmăriţi-i privirea doar, fără a mai pune la socoteală mimica. Aproape că ar fi putut fi un film mut.
     Atât de intens a trăit rolul acesta şi într-atât de bine a intrat în pielea personajului încât actorul a căzut victimă unui episod depresiv imediat după încheierea filmărilor.

     Povestea este cea a unui funcţionar lodonez trecut de prima tinereţe care, prin şantaj,  determină o tânără subordonată să-şi petreacă o săptămână împreună cu el, în apartamentul său.
     Pasiunea arzătoare care îl cuprinsese pe eroul nostru faţă de tânara şi frumoasa sa secretară este strunită cu eforturi manifeste pe parcursul celor câteva zile cât se află împreună. Iar împletirea acestei pasiuni refulate cu teama şi mai apoi frustrarea tinerei Janet reprezintă scheletul narativ al filmului.

     Filmul este o dramă, din perspectiva personajului principal, o comedie prin prisma situaţiilor hilare cărora cei doi eroi le fac faţă, dar este şi un prilej de reflecţie pus la dispoziţia spectatorilor de către regizorul Alvin Rakoff şi de scenaristul Ernest Gebler, şi totodată o colecţie impresionantă de replici memorabile, pe care am să vă las să le descoperiţi singuri.

Vizionare plăcută.

Subtitrarea, proaspătă, o găsiţi aici.



marți, 29 ianuarie 2013

The Journey (1959)

     Încep prezentarea acestui film cu puţină istorie.

     În data de 23 octombrie 1956, în condiţiile unei revolte studenţeşti în Budapesta şi sub pretextul apărării Ungariei de o invazie a NATO, are loc o intervenţie militară sovietică în această ţară. În prima parte a revoltei, acţiunile militare se limitează la zona capitalei, pentru ca la data de 3 noiembrie Budapesta să fie ocupată complet de trupele sovietice, iar Imre Nagy, primul ministru din perioada revoltei va fi înlocuit cu Janos Kadar la 4 noiembrie, iar revolta maghiară, înfrântă.
     În rândul maghiarilor, revolta s-a soldat cu zeci de mii de victime omeneşti, morţi şi răniţi, fără a mai pune la socoteală numărul celor încarceraţi, deportaţi sau exilaţi.

     Acesta este cadrul în care se desfăşoară acţiunea filmului nostru, care urmăreşte încercarea unor cetăţeni occidentali de a părăsi teritoriul Ungariei cuprinse de revolta antisovietică. În rândul acestora vom găsi un militant maghiar care încearcă şi el să părăsească ţara sub o identitate falsă, alături de persoane aparţinând unui întreg spectru de naţionalităţi şi profesii.

     Călătoria lor, pornind din aeroportul budapestan către graniţa austriacă, este oprită de către ruşi sub pretextul unor aspecte birocratice, la un orăşel de graniţă. Comandantul acestora, un anume maior Surov, interpretat magistral  de către Yull Brynner, se dovedeşte a fi un tip educat, victimă el însuşi a acestui conflict bizar. Accentul peliculei va fi uşor transferat către o imposibilă idilă între acesta şi o englezoaică din grup (Deborah Kerr) de către Anatole Litvak, regizorul producţiei.

     Nu putem trece aşa uşor peste numele lui Litvak fără a aminti că tot lui îi aparţine una dintre producţiile emblematice ale cinematografiei deceniului al şaptelea, referindu-mă aici la neuitatul "Noaptea generalilor".

     Nu mai insist asupra intrigii şi , mai ales, nu vreau să vă dezvălui deznodământul. Vreau doar să afirm faptul că ne aflăm în faţa unei creaţii hollywoodiene de vârf sub toate aspectele producţiei, cu scene memorabile şi dialoguri pe măsură, care nu trebuie să lipsească din cinemateca niciunui cinefil. Celor care nu l-au văzut încă, le promit un adevărat spectacol de cinema.

    Vizionare plăcută.

Subtitrarea o veţi găsi aici.

luni, 21 ianuarie 2013

Inamicul public nr. 1

Concentrarea activelor bancare în SUA
     Cei care au urmărit articolele mele de pe acest blog dedicate economiei globale îşi vor aminti de faptul că am declarat ca singur vinovat de crizele economice mondiale foste, prezente şi viitoare sistemul bancar, generic.
     De curând, am descoperit o statistică mai mult decât îngrijorătoare, dată publicităţii de Federal Reserve Bank of Dallas. (Sistemul Rezervei Federale are în structura sa 12 Bănci Regionale ale Rezervei Federale la Boston, New York, Philadelphia, Cleveland, Richmond, Atlanta, Chicago, St Louis, Minneapolis, Kansas City, Dallas, şi San Francisco).
     Această statistică este figurată în imaginea din stânga (se poate extinde cu click). Ea se referă la concentrarea activelor bancare la nivelul sistemului bancar american.
     Deşi graficele vorbesc de la sine, am să vă prezint conţinutul lor, în câteva cuvinte. Avem, aşadar, în graficele de sus, figurată structura concentrării activelor bancare americane la nivelul anilor 1970, respectiv 2010. Cu roşu e figurat procentajul din total active deţinut de primele cinci bănci ca mărime. Următoarele 95 de bănci, în ordinea mărimii, deţin procentajul figurat cu gri, iar cu bleumarin pe cel al celorlalte bănci din sistem, bănci mici, de cele mai multe ori, bănci comunitare.


luni, 14 ianuarie 2013

The Angels' Share (2012)

     Am luat o pauză în ceea ce priveşte ecranizările după John Le Carré, până mai dibuiesc vreuna fără subtitrare românească.
                                                    ~ / ~
     Ken Loach e un regizor abonat la Cannes. Şi pe bună dreptate. Aproape că nu e ediţie în care să nu primească cel puţin o nominalizare la vreunul din premii, sau chiar să câştige Palm d'Or, cum s-a întâmplat în 2006 cu "The Wind That Shakes the Barley" (pentru cine nu l-a văzut, căutaţi-l repede-repede).
     Trebuie să mărturisesc că l-am apreciat încă de la primul film pe care i l-am văzut, "Hidden Agenda".
     Filmul de care am să vă vorbesc a fost laureat al Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes din 2012.
     The Angels' Share e un film care te prinde încă înainte de derularea genericului, când bietul Albert, beat mangă, se ceartă cu un megafon pe un peron dezafectat.
     Precizez că filmul a avut nevoie chiar de subtitrare în engleză, pentru că este vorbit într-un delicios dialect scoţian presărat cu nestemate argotice.
     Realismul lui Ken Loach se îmbină perfect cu naturaleţea protagoniştilor şi o poveste cu iz de basm cu zâne pentru a crea un omagiu licorii tradiţionale a Scoţiei şi îngerilor pe care fiecare dintre noi avem şansa de a-i întâlni în viaţă sub înfăţişarea unor semeni de-ai noştri, chiar dacă nu reuşim de multe ori să-i recunoaştem.
     The Angels' Share, sau Partea Îngerilor este denumirea tradiţională care desemnează partea de alcool care se evaporă, cu timpul, din whiskyul lăsat la maturat în butoaiele de stejar.
     Pe scurt, filmul este povestea unor tineri delincvenţi din Glasgow, pe care soarta şi sistemul judiciar îi adună laolaltă într-o echipă de muncă în folosul comunităţii. Cel mai răsărit dintre ei, Robbie, proaspăt beneficiar al statutului patern, încearcă din răsputeri să-şi depăşească starea de om fără căpătâi cu ajutorul lui Harry, supraveghetorul lor, un om cu inimă mare şi cu un adevărat cult pentru whisky. Harry îl conduce pe Robbie în lumea plină de farmec a degustătorilor de whisky prilej cu care tânărul Robbie îşi descoperă un talent înnăscut pentru această îndeletnicire, aplaudat de pe margine de prietenii săi Albert, Mo şi Rhino.
     Periplul lor prin lumea whiskyului le scoate înainte şansa de a ieşi din mizerie printr-un minuţios plan de a fura o licoare extrem de valoroasă descoperită la o distilerie din cealaltă parte a ţării.
     Vă las pe voi să descoperiţi aventurile care îi vor duce spre un deznodământ care vă va lăsa, cu siguranţă, un zâmbet pe faţă.
      Iar dacă titlul ales de Ken Loach este "The Angels' Share" (partea îngerilor), una din secvenţele de încheiere, în care Robbie îşi manifestă recunoştinţa faţă de Harry, îngerul său păzitor, oferindu-i sticlă plină cu cel mai valoros whisky cu dedicaţia "The Angel's Share" (partea îngerului), face din această dedicaţie un titlu la fel de bun pentru filmul nostru.
     Coloana sonoră, cu "500 miles" al celor de la The Proclaimers, merită şi ea menţionată.

     Vă recomand tutror, cu toată căldura, această bijuterie cinematografică. Ar fi mare păcat să o rataţi.

Aici veţi găsi subtitrarea mea. (de fapt sunt două, pentru că limbajul extrem de colorat al protagoniştilor m-a determinat să scriu şi o variantă mai soft, pentru pudibonzi)

vineri, 11 ianuarie 2013

The Looking Glass War (1969)

     Dacă în cazul "The Little Drummer Girl" spuneam că e o pierdere de timp să vedeţi filmul în cazul în care aţi fi citit cartea, în cazul de faţă am să vă invit la film, mai ales dacă aţi citit romanul lui John Le Carré.
Motivul e unul simplu: e cu totul altceva.
     Cartea sa, autorul o construieşte ca pe o fină satiră la adresa serviciilor secrete militare britanice, care se folosesc de metode de spionaj care se dovediseră adecvate celui de al doilea război mondial, dar care sunt total ineficiente în situaţia războiului rece, pentru a-şi atinge unele obiective conjuncturale, cum ar fi confirmarea amplasării de rachete ruseşti în Germania de est. Din nou, dorinţa mea de a nu vă furniza "spoilere" mă împiedică să intru prea adânc în subiectul filmului.
     Spre deosebire de John Le Carré, Frank Pierson, regizorul ecranizării foloseşte doar scheletul naraţional al romanului ca pretext pentru a face un film deloc insipid în jurul unor personaje creionate exemplar şi interpretate aşijderea de către Christopher Jones şi de un tânăr, pe atunci, Anthony Hopkins.
     În ceea ce îl priveşte pe Christopher Jones, după prestaţia din acest film, întreaga comunitate cinematografică a considerat o mare pierdere faptul că a renunţat să mai facă film. Toată lume îi prevedea un viitor măreţ pe platourile de filmare.
     Din fericire, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cel de al doilea protagonist, Anthony Hopkins care, de atunci şi până azi, când îl vedem interpretând magistral rolul unui alt mare cineast, Alfred Hitchcock, într-un film biografic, a fost şi este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai breslei actoriceşti, spre încântarea milioanelor de cinefili.
     Dacă ar fi doar aceste motive şi tot cred că vizionarea acestui film o veţi găsi cel puţin interesantă.

Subtitrarea, în traducerea mea, o veţi găsi aici.

marți, 8 ianuarie 2013

The Little Drummer Girl (1984)

     În romanul său "Micuţa toboşăreasă", publicat în 1983 şi ecranizat un an mai târziu, prietenul nostru John Le Carré ne poartă în tumultul conflictului israeliano-palestinian.
     Vom afla că, aşa cum un spion trebuie musai să fie, într-o măsură deloc neglijablă, un actor, prin reciprocitate, un actor beneficiază apriori de însuşiri necesare unui spion. Nu mai lipseşte decât un serviciu secret (sau două) pentru a pune aceste însuşiri la treabă în slujba sa (lor).
     Povestea este una închegată, interesantă, demnă de autorul ei, şi vreau să vă las să o descoperiţi singuri, fără a mă referi la ea mai mult decât e necesar pentru a-mi preciza un punct de vedere personal.
     Consider că această ecranizare este mult sub valoarea celor despre care am vorbit mai înainte. Nu din cauza personajelor şi a actorilor care le dau viaţă pe ecran (chiar şi Diane Keaton încearcă să depăşească o distribuire nefericită în rolul lui Charlie). Celelalte personaje sunt foarte credibile, prin excelenţă partitura lui Klaus Kinski în rolul lui Kurtz (alt Kurtz, nu cel întruchipat de Marlon Brando în Apocalypse Now). Apropo de Klaus Kinski, azi a apărut o ştire conform căreia a fost acuzat postum de fiica sa că ar fi abuzat-o sexual în copilărie !!!
     Deşi nu se ridică la valoarea romanului ecranizat, filmul este unul care merită urmărit, în virtutea unui subiect mai actual ca niciodată, de când cu recrudescenţa terorismului islamic, dar şi a unor probleme de ordin moral pe care le trezeşte în conştiinţa părţii celeilalte.
     Pe scurt el, filmul, poate beneficia cu destulă lejeritate de două ore din viaţa dvs, în afara cazului în care aţi citit cartea înainte. Dacă aţi făcut-o, mai bine vă uitaţi, ca mine, a omiedouăsutetreizecişipatra oară, la Snatch.

Pntru doritori, subtitrarea aici.

Vizionare plăcută!

luni, 7 ianuarie 2013

Piaţa argintului în 2013

    Am promis, în finalul articolului precedent, că mă voi opri şi asupra argintului şi mă ţin de cuvânt.
Spuneam că prevăd o piaţă a metalelor preţioase foste sprintenă în acest an şi am enunţat unele din resorturile care fac din aur o investiţie inspirată penru anul care tocmai a început.
    Potenţialul de creştere al argintului este încă şi mai mare din motive pe care am să le detaliez în cele ce urmează. Pentru asta am să mă folosesc de transcriptul unui articol publicat de mine în 2011, după răsturnarea pieţei de către JPMorgan. E mai actual decât niciodată. (transcriptul e cel original, aşa că am să vă rog să treceţi cu vederea trimiterile la imagini, întrucât s-au pierdut între timp, iar relevanţa lor e dată de context)


joi, 3 ianuarie 2013

Cocalarul indian şi anul 2013

     Mai întâi de toate, vreau să vă urez tuturor un an bun, în care să vă acoperiţi fiecare de bogăţiile pe care le nutriţi:
Cei care vor aur, îmbrăcaţi-vă în el;
Cei care vor dragoste, scăldaţi-vă în ea;
Cei care vor cunoaştere, acoperiţi-vă de ea;
Cei care vor fericire, înecaţi-vă în ea;
Cei care vor speranţă, umpleţi-vă de ea;
Cei care vor înţelepciune, îndestulaţi-vă de ea;



     Toate agenţiile de ştiri au publicat fotografia de mai sus, reprezentând un tânăr indian care s-a gândit să-şi facă cadou, de ceva Moş de pe la ei (că ei n-au Moş Crăciun), o cămaşă de aur.
     Să trecem acum la oile noastre şi să vedem ce legătură poate fi între cocalarul din imagine şi previziunile mele pentru anul în care tocmai am intrat.