vineri, 22 februarie 2013

Despre bani, bănci şi alte jucării (V)

      În cele ce urmează, am să încerc a prezenta o concluzie a articolelor pe tema banilor şi a băncilor pe care le-aţi putut urmări în ultimele zile pe acest blog, pe baza unui articol publicat de autorul canadian Paul Gignon.



De unde vin banii?


     Simplul răspuns la mica noastră întrebare este DATORIE. Fie sub formă de bani de hârtie, fie sub formă de numere pe un ecran de calculator, toţi banii (exceptând monedele) reprezintă "atestări ale creditului".

     Ce e numerarul şi de unde vine el? El poate consta în bucăţile de hârtie cu care ne-am obişnuit sau poate reprezenta credit la Banca Naţională pe care băncile îl folosesc pentru a-şi regla conturile între ele. Numerarul în formă de credit e întotdeauna convertibil în bani de hârtie, la cerere.

     Aşadar, de unde vin ei, banii? Sunt tipăriţi, pur şi simplu, de căre guvern, aşa cum vedem la televizor?

     NU. Banii sunt creaţi din nimic, de către Banca Centrală a ţării (care e, de multe ori, o instituţie privată). Banca Centrală îi tipăreşte pur şi simplu, pentru costul efectiv al tipăririi, în numele guvernului sau al unei entităţi private. Banca Centrală foloseşte apoi aceşti bani pe care îi crează din nimic pentru a cumpăra datorie publică purtătoare de dobândă sub forma obligaţiunilor guvernamentale.

     Datoria guvernamentală fiind perpetuă, la fel va fi şi dobânda plătită pentru ea. Prin urmare, o bună definiţie a banilor poate fi următoarea: atestare a datoriei publice pentru care plătitorii de taxe vor plăti dobândă la nesfârşit.

     Aşadar, ce este creditul? Orice altceva, în afară de bani.

     Luaţi, spre exemplu, propriul dvs cont bancar. Acesta vă spune câţi bani VĂ DATOREAZĂ banca, în cazul în care vă hotărâţi să-i solicitaţi. Nu bani în sine. Toate aceste numere din conturile bancare nu sunt altceva decât "promisiuni de a plăti cash"., nimic mai mult decât promisiuni create de bănci. Cu toate acestea, noi ne-am obişnuit să privim aceste promisiuni sau "carnetele de cecuri", ca şi "bani".

     Paradoxal, aceste cecuri monetare, mai ales cele sub formă electronică, sunt mai convenabile şi mai sigure decât banii de hârtie. Prin urmare ne putem tranzacţiona toate afacerile prin intermediul acestor promisiuni de a plăti cu bani în locul banilor ca atare.

     Aşadar... există mai multe promisiuni de a plăti cu cash decât volumul cashului în sine? Cu siguranţă! Aceasta, din cauză că băncile crează ceea ce numesc "împrumuturi" promiţând mai degrabă decât furnizând bani cash.

     Cu o bază de bani cash de obicei mult mai mică decât 8% decât totalul pe care îl vor da cu împrumut, băncile crează aşa numitele lor "împrumuturi" ca şi "promisiuni". Cum? E simplu ca "bună ziua".

     Tu, aşa-numitul "împrumutat", semnezi un document prin care promiţi să plăteşti băncii o sumă de bani X, în timp, plus dobânda la ceea ce a râmas neplătit din suma iniţială. Promisiunea ta se sprijină pe o garanţie care te declari de acord să fie executată în favoarea băncii în caz de neplată şi pe efortul pe care se presupune că îl vei depune pentru a câştiga banii respectivi. Promisiunea ta către bancă reprezintă un ACTIV pentru bancă. Pentru a-şi balansa înregistrările contabile, banca crează un PASIV corespunzător. Banca promite împrumutatului o sumă de bani X, la cererea acestuia.

     Banii împrumutaţi, pe care banca îi pune în contul împrumutatului, nu sunt bani cash. Sunt o promisiune. Niciodată nu vor fi bani cash, în afara cazului când împrumutatul cere cash. Iar, din cauză că noi acceptăm aceste promisiuni în loc de bani, şi facem aproape orice afacere prin schimbul acestor convenabile şi sigure promisiuni în locul inconvenabililor şi purtători de risc bani cash, băncile pot emite în siguranţă mult mai multe promisiuni decât bani există pentru a le susţine pe ele, pe promisiuni.

     Poate că cea mai simplă şi mai năucitoare caracteristică a acestui sistem este reprezentată de tranzacţiile "nete". Doar diferenţele nete ale tranzacţiilor interbancare trebuie să fie plătite în cash. În teorie, dacă toate băncile au la fel de mult credit bancar ca şi intrare cu cel care este retras, toate promisiunile se echilibrează unele pe altele la sfârşitul zilei, astfel încât diferenţa netă va fi zero. N-ar fi deloc nevoie de cash, atunci, din partea nimănui! În practică, băncile se găsesc în competiţie. Câştigătorii pot cere perdanţilor plata în cash. Dar acea sumă este oricum o mică parte din totalul creditului emis.

     Excepţia la tot ce am arătat până acum, sunt monedele. Ele nu se nasc ca şi datorie. Monetăria Statului le bate, iar guvernul le vinde la valoarea lor băncilor, fără să le mai ia înapoi. Dar monedele formează o parte insignifiantă din totalul masei monetare actuale.

     Un lucru semnificativ legat de monede este acela că înţelegerea celor mai mulţi oameni în raport cu banii nu a trecut mult mai departe dincolo de ideea de monede, adică  jetoane de valoare POZITIVE. Ei nu reuşesc să vadă cum am fost prinşi în capcana unui sistem monetar bazat pe constrângerile NEGATIVE ale creditului.
     Sistemul curent pretinde că sunt bani dar în realitate este vorba de o gaură neagră financiară care ne atrage pe toţi sub controlul inevitabil al aşa-numiţilor "creditori" ai noştri.

     Adevărul pe care trebuie să-l vedem este acela că NOI suntem adevăraţii creditori, pentru că NOI suntem aceia care producem valoare reală pe lumea asta, nu băncile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu