miercuri, 27 martie 2013

Drang nach Europa - 2 (până-n Cipru!)


    În postarea anterioară argumentam de ce Germania este principala beneficiară a actualei construcţii politice europene.
În cele ce urmează, am să merg mai departe, arătând că aceeaşi ţară este şi principala beneficiară a construcţiei monetare la nivel european.

    Arătam, aşadar, cum hegemonia germană s-a putut realiza mai întâi sub aspect economic, prin înlăturarea barierelor comerciale în interiorul UE. Un alt vehicul de primă importanţă pentru hegemonia germană l-a constituit adoptarea monedei unice. printr-un mecanism foarte simplu, pe care am să vi-l prezint în continuare.



    Prima punere pe tapet a intenţiei creării unei uniuni monetare s-a pus la Consiliul European de la Haga, din 1969, în urma căruia a luat naştere aşa-numitul plan Werner, prin care se urmărea înfiinţarea unei structuri analoage cu Sistemul Rezervei Federale Americane. Planul a fost abandonat.
    În anii '70 a fost creat Sistemul Monetar European, urmat de introducerea unei monede virtuale, ECU (European Curency Unit).
    În 1988, la Hanovra, a fost înfiinţat un comitet care să pună la punct etapele în crearea Uniunii Monetare, prezidat de Jacques Delors, care şi-a publicat raportul pe 17 aprilie 1989. Raportul schiţa trei etape de parcurs spre Uniunea Economică şi Monetară. Nu intru în detalii.
    La Maastricht, liderii europeni au fixat termenul de lansare a monedei unice (EURO) pentru 1 ianuarie 1999.

 Astea sunt faptele.

Să ne amintim acum puţină teorie:

    Din punctul de vedere al balanţei comerciale (al raportului dintre exporturile şi importurile unei ţări), statele se împart în state cu excedent comercial (exporturile sunt mai mari ca importurile) şi state cu deficit comercial (importurile sunt mai mari decât exporturile). Este evident că un deficit al balanţei comerciale are un efect dăunător asupra echilibrului macroeconomic al ţării respective (inflaţie, serviciul datoriei publice, echilibru bugetar, etc.), astfel încât statele vor încerca. în mod natural, să reducă un eventual deficit. Cea mai la îndemână metodă, în acest caz, este devalorizarea monedei naţionale, astfel încât să se susţină exporturile şi să se descurajeze importurile.

    Revenind la spaţiul Euro, este cunoscut că el e constituit din 17 membri. Adică din Germania şi alte 16 state.
    Ei bine, toate aceste 16 state au, în relaţia bilaterală cu Germania, un deficit comercial mai mic sau mai mare. Mai mic, în cazul nucleului dur al zonei Euro şi mai mare în cazul celorlalte state. Nebeneficiind de posibilitatea de fluctuare a valorii monedei naţionale, ele sunt lipsite de unealta efectuării de ajustări asupa acestor deficite. Astfel, Germania mai are la îndemână o nouă pârghie prin care să-şi asigure hegemonia economică în zona Euro, cea monetară.
    Q.E.D.


Să vedem acum criza cipriotă şi efectele ei în lumina celor prezentate mai sus.

    Nu mă voi ocupa acum de rădăcinile crizei cipriote, de statutul de paradis fiscal al insulei, sau la investiţiile ruseşti de acolo, atrase tocmai de acel statut.
    Voi pune în discuţie doar unele aspecte legate de rezolvarea (sau nu) a acestei crize.

    Având în vedere cele arătate în paragrafele precedente, s-ar părea că prima cale de ieşire din criză ar fi părăsirea fără întârziere a zonei Euro de către Cipru, odată cu readoptarea monedei naţionale care apoi ar putea fi lăsată să se devalorizeze abrupt. Şansele de ieşire dintr-o recesiune severă ar fi mult mai mari, în condiţiile în care Ciprul este un stat cu un deficit cronic de cont curent.
    De ce nu face Ciprul acest lucru? Răspunsul e unul simplu. Germania e şeful zonei Euro, iar ea e conştientă de excedentul comercial pe care i-l conferă moneda unică. Pe de o parte Bundesbank, Banca Centrală a Germaniei, ca hegemon al băncii Centrale Europene, nu permite tipărirea de bani pentru a relansa consumul la periferia zonei Euro, iar pe de altă parte Germania nu poate permite ieşirea unor ţări din eurozonă, întrucât i-ar scădea puterea bazată pe excedentul comercial de care vorbeam. Căci, dacă Ciprul ar pleca, ar urma apoi Grecia, Portugalia şi mai ştiu eu cine, conform principiului dominoului.
    Prin urmare, Germania este nevoită să utlizeze toate mijloacele pentru a împiedica ieşirea Ciprului din Euro.

    Se pare însă că ciprioţii nu sunt conştienţi de atuul pe care îl au în mânecă, sau nu ştiu să şi-l joace.

    Sau poate au şi ei băsescul lor?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu