Lăsăm laoparte discuţia dilematică asupra subiectului Băsescu, adică dacă avem de-a face, în cazul său, cu o crasă incompetenţă sau cu o vânzare în interes propriu a intereselor naţionale pe care se presupune că ar trebui să le reprezinte. Trecem şi peste faptul că, datorită "competenţei" guvernelor pe care le-a girat, România este, de facto, un contributor net la bugetul Uniunii Europene.
Ceea ce vreau să scot în evidenţă este lipsa de substanţă a motivului invocat de entitatea cotrocenistă din punctul de vedere strict al enunţului, în context istoric şi actual.
Puţină istorie.
Încă din secolul al XIX-lea, laitmotivul politicii germane era "Drang nach Osten", sau împingerea/înaintarea spre est, acest concept fiind expresia tendinţelor expansioniste ale acestui stat, în dauna naţiunilor slave, în special a Poloniei. Rădăcina acestui concept este însă mult mai veche, datând din Evul Mediu, odată cu expansiunea estică a culturii, limbii şi populaţiei germanice în spaţiul slav şi cel baltic. Mai târziu, în secolul XX, motto-ul a fost îmbrăţişat cu ardoare de propaganda nazistă ca o chemare la căştigarea de "spaţiu vital" (lebensraum) prin ocuparea de teritorii în acelaşi spaţiu estic.
Înfrângerea Germaniei în cel de al doilea război mondial nu a însemnat, aşa cum s-ar putea crede, sfârşitul aspiraţiilor sale hegemoncte. Atâta doar că acestea au început să se manifeste la nivel economic, ca o premiză a manifestării politice ulterioare. Iar drumul către est s-a transformat în drumul către Europa.
Departe de mine gândul de a contesta calităţile îndeobşte recunoscute ale naţiunii germane. Până la urmă, însăşi contribuţia ei la bagajul cultural-ştiinţific al continentului este de neegalat. Altceva vreau să punctez. Şi anume faptul că principalul beneficiar al noii construcţii europene nu este altcineva decât Germania care, în calitatea sa de prim producător industrial european şi-a câştigat astfel o piaţă de desfacere enormă, lipsită de bariere comerciale, în care a fost capabilă să-şi impună hegemonia economică urmată, natural, de cea politică.
Prin urmare, aşa cum Statele Unite, ca principal beneficiar de pe urma celui de al doilea război mondial, au contribuit la relansarea economică a naţiunilor pe seama cărora şi-a câştigat poziţia postbelică prin aşa numitul Plan Marshall, avem acum, legic şi logic, din partea Germaniei, o datorie de a contribui la propăşirea economică a celorlalte state, mai mici, ale Uniunii Europene pe seama cărora şi-a căştigat actuala poziţie de lider european de facto.
Tocmai poziţia sa de lider de facto al UE m-a făcut să mă refer doar la Germania pentru a argumenta aserţiunea de la începutul articolului. La asta se adaugă, bineînţeles firmanul primit de Marinel de la Frau Angela în vară, în virtutea căruia continuă să băsească în impunitate.
În concluzie, Băsescule, ai fi fost pe deplin îndreptăţit să ceri mai mult Germaniei, aşa cum au ştiut să facă alţii.
Cele scrise aici nu sunt decât preambulul unei analize mai substanţiale asupra situaţiei actuale a zonei Euro şi a UE, pe care intenţionez să o fac în zilele următoare, iar Băsescu, doar un material didactic pentru a aduce problema mai aproape de ceea ce ne doare pe noi.
Voi reveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu