Economia de piaţă. Încotro? (continuare)

Legat de subiectul din "Economia de piaţă. Încotro?" am publicat în luna august un articol (prezentat în facsimil) într-o abordare oarecum diferită.  În urma lui am primit reacţii extrem de favorabile, fapt ce mă determină să-l transcriu aici pentru cei care nu l-au citit.
(menţionez că intertitlurile variantei tipărite nu îmi aparţin)

"Criză! Dezastru! Armaghedon!

Cam aşa sună titlurile actuale din media mondială. Toată lumea vinde orice, cu ambele mâini. La cumpărat se pare că nu se mai înghesuie nimeni. Ne paşte recesiunea. Vom muri de foame, de frig, sau de nervi. Totul pare a fi parte a unui scenariu hollywoodian de film de catastrofă, cu oameni fugind care încotro, agitându-şi necontrolat mâinile în care ţin strâns nişte „hârtii de valoare” devenite brusc fără nicio valoare.

Noi, ca nişte ardeleni ce ne aflăm, vom privi evenimentele cu calmul nostru proverbial, eventual slobozind, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, câte un „Doamne bate-i, amu!”

Pentru a vedea incotro ne îndreptăm va trebui aşadar să ne aşezăm strâmb şi să judecăm drept de unde venim, de fapt.

Dacă citiţi în ziare, sau priviţi la televizor veţi întâlni puzderie de analişti spunând că această criză nu are nimic comun cu cea precedentă, generată de fenomenul „subprime” şi de prăbuşirea gigantului Lehman Brothers. Că aceasta este o criză a datoriilor suverane, iar aceea a fost una a sistemului bancar. Corect, în principiu. Dar, întreb eu: care e diferenţa? Şi răspund tot eu: nu e niciuna; e aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.


Iar acum am să încerc să mă explic.

 Criza, fie că vorbim de cea din 2008, fie de cea actuală, este una sistemică. De fapt, nu vorbim de două crize, ci de două faze ale aceleiaşi crize. Cuvântul cheie în ambele cazuri este „CREDIT” Acum e necesar să facem puţină istorie.

Cel care a înfipt primul hârleţul în ceea urma să devină groapa în care va cădea întreaga economie mondială are un nume, o figură şi o biografie cunoscută. El este Alan Greenspan, fostul şef al Fed-ului (pentru cei care au deschis mai târziu cărţile de economie, un fel de Mugurel Isărescu al Americii). Ce-i puie mintea omului nostru? Stând el aşa, sprijinit într-un grafic, are o sclipire, cu care fuge repede la Congres, şi în doi timpi şi trei mişcări decretează: „De azi înainte, voi ăştia care vă numiţi bănci de investiţii veţi fi pe picior de egalitate cu echipa băncilor comerciale. Nu mai avem nevoie de atatea reglementări. Aveţi bani? Treceţi si înmulţiţi-i aşa cum ştiţi voi mai bine. Fără niciun fel de restricţii. N-aveţi bani? Ştiţi voi foarte bine, hoţomanilor, că se pot face bani şi din nimic! Hai, la treabă!” Şi uite aşa s-au aruncat voioase băncile noastre, cu mic cu mare, în iureşul derivatelor financiare.

 Nu le ajungeau derivatele clasice, aşa că s-au apucat să inventeze altele, care mai de care mai ghiduşe, ajungând cu ele la apogeul dat de aşa-numitele Credit Default Swaps. Pe scurt, acestea erau nişte instrumente prin care era tranzacţionat riscul de nerambursare a creditelor, la toate nivelurile, inclusiv la nivelul creditului suveran. Jocul ăsta le-a prins atât de tare încât s-au lăsat duse de val, ameţite de câştiguri fabuloase şi au căzut în groapa pe care singure şi-au săpat-o. A urmat, după cum se ştie, falimentul gigantului bancar Lehman Brothers, care a atras o neîncredere în sânul întregului sistem bancar şi de aici, la criza şi la recesiunea din 2008.
 Aici e clenciul. În loc să se profite de prilejul dat de criză pentru a schimba paradigmele economiei actuale, s-a apelat la un paliativ: s-au pompat bani în aceleaşi instituţii de credit care s-au făcut vinovate de situaţia creată. Banii respectivi nu s-au dus altundeva decât în aceleaşi pieţe de derivate, iar jocul a continuat la fel ca mai înainte.
Iată însă că de data asta nu mai vorbim de „Credit Default Swaps” la nivelul unor ipoteci subevaluate, ci la nivelul datoriilor suverane ale statelor. E treaba băncilor, veţi spune. Să se descurce. Ce treabă are asta cu bursele, cu pieţele de materii prime, şi de energie? Corect.

E momentul acum să explic de ce consider că economia mondială este roasă pe dinăuntru de anacronisme .
Sunt două aspecte majore care trebuie luate în calcul:

 1. Instituţia de bază a economiei bazate pe piaţă liberă este bursa de valori. Aici se tranzacţionează valori mobiliare de tipul acţiunilor societăţilor comerciale. Preţul acestora se spune că este dat de cerere şi ofertă. Însă cererea şi oferta nu sunt altceva decăt expresii subiective ale percepţiei umane, ea însăşi subiectivă. Putem spune, aşadar, că la bursă nu se tranzacţionează altceva decăt percepţie. Dacă percepţia la un moment dat asupra unui activ tranzacţionabil este pozitivă, preţul lui va creşte, şi invers. Prin asta am vrut să arăt că bursa, şi prin extensie piaţa liberă, este liberă doar de conţinut obiectiv.

Şi pentru a veni cu un exemplu edificator, îl vom scoate în faţa clasei pe elevul Bill Gates, pentru simplul fapt că este unul dintre cei mai buni din clasă. Ştim cu toţii că o mare parte a averii sale constă în acţiuni la compania fondată de el, numită Microsoft. Pentru un calcul mai simplu, vom presupune că el deţine 1 milion de actiuni, fiecare din ele valorând astăzi, la preţul zilei pe bursă, câte 1000 de dolari. Teoretic, îl putem credita pe prietenul nostru cu o avere de 1 miliard de dolari. Dar e oare corect să facem aşa ceva? Categoric, nu. Şi iată de ce: averea respectivă e doar convenţională, e doar pe hârtie. Pentru că, dacă ar încerca să-şi lichideze acţiunile, iar Bursa noastră ar afla acest lucru, preţul unei acţiuni va scădea brusc până la un nivel mult mai mic decât cel la care ne raportam, adică cel de 1000 de dolari. Poate ajunge la 10% din această valoare preţul la care amicul Bill ar putea să-şi vândă acele acţiuni. Şi iată cum, în loc de 1 miliard, el are nişte amărâte de 100 milioane, mai puţin decât Gigi Becali.

Sunt de acord că exemplul e puţin excentric, dar ilustrează perfect ceea ce susţineam mai înainte: bursa este percepţie, preţul este percepţie, întreg eşafodajul e construit pe percepţie.

 2. Fără a intra în detalii am să vă rog să mă credeţi pe cuvânt când afirm că ponderea serviciilor financiare în produsul intern brut (al SUA) este nepermis de mare. De ce e prea mare? Pntru că industria financiară nu produce nimic. Adică produce ceva: bani. Bani din nimic. Banul în sine a ajuns să-şi piardă raţiunea pentru care a fost inventat. Astăzi nu mai spunem că dolarul valorează atâta cantitate de aur, ci vom spune că aurul costă atâţia dolari.

 Acestea sunt, în opinia mea, cauzele primare ale crizei din 2008, ale crizei actuale şi ale tuturor crizelor care vor mai urma, până ce paradigmele economiei occidentale nu se vor modifica."

                                                                            ~ ` ~

Voi reveni, şi cu alte exemple care ar trebui să ne facă să privim cu alţi ochi pe un individ pe nume Marx, care susţinea, cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, că sistemul capitalist poartă în sine germenii autodistrugerii.